Prin noi înşine, se poate?

Într-un editorial de dată recentă intitulat “Ţară bogată, oameni săraci” am încercat să fac o pledoarie pentru ieşirea României din criză “prin noi înşine”, respectiv relansarea economică a ţării prin exploatarea, în folosul românilor, a marilor resurse ale solului şi subsolului pe care le deţinem, şi care sunt estimate, chiar de unii oficiali, la imensa sumă de 500 de miliarde de euro. Am prezentat succint atunci marile rezerve de sare, petrol, gaze naturale, cupru, fier, zinc, minerale etc., care ne situează, potrivit specialiştilor, pe unul din locurile 4-5 din Europa în privinţa bogăţiilor naturale. Între timp, m-am bucurat, sincer, să văd un mic semn de la nivelul conducerii statului că se vrea, în sfârşit, să se facă, măcar acum, în ceasul al 12-lea, ceva în acest sens. Este vorba despre o scurtă declaraţie a preşedintelui Traian Băsescu, după întâlnirea pe care a avut-o săptămâna trecută cu directorul general executiv al OMV, Gerhard Roiss, în care şeful statului a spus că “după ultimele evoluţii privind explorarea resurselor din Marea Neagră a devenit de înţeles că România nu va mai vinde cei 10 la sută din Petrom, fiind un noroc faptul că nu s-a reuşit vânzarea în 2011”. Asta deoarece, după recenta descoperire a unui nou mare zăcământ de gaze naturale (între 45-80 de miliarde mc), România va avea marea şansă ca, în circa 10 ani, prin exploatarea acestuia să-şi asigure independenţa energetică în privinţa gazelor naturale.
Ei bine, dincolo de spectacolul mediatic şi de tot circul care s-a făcut cu privatizarea Oltchim din Râmnicu Vâlcea, eu cred că şi în acest caz, ca de altfel şi în privinţa ratării privatizării SC Cupru Min de la Roşia Poieni,
s-ar putea gândi de către Guvernul Ponta tot la fel. Adică… tot răul spre bine! Pentru că trebuie să recunoască şi guvernanţii noştri că dacă le vom înstrăina şi pe acestea, pierdem ultimele două “fanioane” ale industriei chimice, respectiv miniere din ţara noastră. Or fi ele trecute pe lista de privatizări convenită cu FMI şi cu Banca Mondială, dar dacă vom şti să punem piciorul în prag şi le vom spune că vor fi rentabilizate de către statul român, în cele din urmă nu vor mai avea ce ne face. Iar fondurile financiare necesare, statul român ar trebui să le găsească chiar din bugetul naţional, stopând sumele importante risipite în prezent pentru tot felul de investiţii gen patinoare, săli de sport, pârtii de schi, parcuri de distracţie la sate fără copii şi altele care, unele chiar nu se justifică a fi făcute, iar altele ar mai putea aştepta un timp.
Spre exemplu, prin menţinerea SC Cupru Min de la Roşia Poieni în portofoliul statului român, printr-o injecţie de capital autohton de circa 150 de milioane de euro, aici s-ar putea cel puţin dubla producţia anuală de cupru, deoarece uzina de aici a fost proiectată să poată produce 9 milioane de concentrat de cupru pe an, iar în prezent produce numai 2,5 milioane de tone. Iar zăcământul de aici este estimat la 1,4 miliarde de tone. Dacă s-ar ajunge la capacitatea proiectată, aici s-ar putea produce 4 la sută din producţia anuală de cupru la nivel mondial, iar de la Roşia Poieni s-ar mai putea scoate cupru încă 140 de ani de acum încolo, apreciază specialiştii, astfel că moţii ar avea şi ei locuri de muncă şi de unde mânca o pâine ani buni de aici înainte. Rău este însă acum faptul că, după ce privatizarea din aprilie 2012 a eşuat la Cupru Min, statul stă în continuare în expectativă, astfel că nici nu vinde, dar nici nu investeşte aici. Asta deşi s-a văzut limpede faptul că, prin activitatea economică desfăşurată în ultimii doi ani, firma este cu adevărat rentabilă, iar dacă Guvernul ar lua decizia de anulare a unor datorii istorice, la care se adaugă o coadă şi mai mare de penalităţi, Cupru Min Abrud ar putea merge chiar şi aşa pe profit, menţinând astfel cele aproape 600 de locuri de muncă existente şi chiar spori. Concret, în 2011, firma a înregistrat un profit de 10 milioane de euro, iar în acest an se estimează un nivel asemănător, din care 85 la sută îi revine statului român. Angajaţii de aici spun că, de moment, şi numai dacă Guvernul României le-ar lăsa profitul obţinut s-ar putea descurca încet, încet şi cu retehnologizarea şi pornirea a două noi linii de fabricaţie şi astfel rentabilizarea firmei ar creşte simţitor în câţiva ani.
Dă Doamne guvernanţilor noştri…mintea cea de pe urmă cum se spune, astfel încât să ne putem păstra măcar ceea ce mai avem bun în economie, precum şi să putem valorifica, în favoarea românilor, bogăţiile numeroase pe care le mai avem încă. Iar menţinerea Cupru Min în portofoliul strategic al statului român cred că este unul dintre lucrurile cele mai bune ce li
s-ar putea întâmpla moţilor, ca de altfel şi poporului român. Asta deoarece, actualmente pe pieţele internaţionale preţul cuprului a sărit, în doar câţiva ani, de la 3.000 de dolari/tonă la 7.000 de dolari/tonă, fiind la ora actuală o cerere furibundă de cupru şi zinc (un alt mare zăcământ românesc care nu mai este exploatat). Şi, cu un minim efort, măcar anul viitor, statul ar putea face rost de circa 150 de milioane de euro, bani necesari pentru retehnologizarea capacităţilor de producţie (circa 100 de milioane de euro) şi pentru ecologizarea haldelor de steril şi tratarea apelor poluate (încă 50 de milioane de euro). Ce ziceţi, domnilor guvernanţi, se poate să ne făurim şi noi în următorii ani viitorul “prin noi înşine”, aşa cum ne spuneau iluştrii noştri înaintaşi liberali Vintilă şi Ionel Brătianu, care în anii 1922-1926 au ridicat această doctrină la rangul de politică de stat, sau vom rămâne tot în genunchi şi la mila străinilor?!?

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI