Povestea hoțului care a fost mai corect și mai cinstit decât politicianul!

Povestea hoțului care a fost mai corect și mai cinstit decât politicianul

Există în viață momente rare, miraculoase, aproape la fel de improbabile ca apariția unui politician onest, care nu își minte niciodată alegătorii, momente în care hoțul este mai cinstit decât politicianul. Așa începe povestea noastră, care ar fi probabil considerată exagerată chiar și pentru un scenariu science fiction sau de comedie proastă.

Totul începe „în urmă cu câțiva ani”, într-un cartier liniștit, unde un politician respectat a avut parte de o vizită neașteptată. Un hoț. Unul din ăia clasici, cu obiectiv, disciplină, și aparent o moralitate mai solidă decât a proprietarului casei.

Intră hoțul, ia ce găsește: câteva obiecte, dar surpriză! – ia și peste 40.000 de euro! Bani frumos așezați în plicuri, așa cum numai oamenii cu ocupații ”extrem de legale” țin economiile acasă, în teancuri discrete. Plicuri dealea de care primești doar la nuntă, dar pe care politicianul le primea frecvent. Mai că putem spune că a strâns un autobuz plin de plicuri de-a lungul îndelungatei cariere politice!

Politicianul, ajuns acasă, observă dezastrul. Câteva obiecte dispărute… și o mare gaură în bugetul personal, de peste 40.000 de euro. Surpriză însă, gaura asta nu o poate acoperi cu facturi, contracte sau declarația de avere. Așa că, panicat, face ce ar face orice politician șpăgar, călcat de hoț: declară la poliție, doar furtul obiectelor. Atât!

Banii? Ce bani?
Plicuri? Nu, nu, doar corespondență.
Peste 40.000 de euro? Doar o coincidență astrală!

Ajunge avocatul. Politicianul îi explică situația, probabil cu o gravitate ce i-ar aduce Oscarul pentru „cel mai credibil om care pretinde că nu știe nimic”. Avocatul dă ochii peste cap, rememorează și el, mental conchide: „nu s-au furat bani, nu au existat bani, nu pronunțăm cuvântul bani” și pleacă.

Trec lunile. Hoțul este prins. Poliția îl intreabă ce a furat. Iar hoțul, în mod inexplicabil într-o lume atât de flexibilă moral, spune adevărul. Adică TOT: „Am luat obiectele și am luat și banii. Da, erau mulți. În plicuri.”

Moment în care politicianul, aflat probabil în cel mai intens antrenament cardiac din ultimii 20 de ani, își sună disperat avocatul: „Rezolvă! Fă ceva! Convinge-l să… uite. Să fie mai… selectiv cu adevărul.”

Cu greu, hoțul este convins să mintă, să declare că nu a furat și banii, momit de perspectiva unei pedepse mai mici. Ironia sorții: hoțul ”cinstit și corect” care spunea acum adevărul, trebuia convins să mintă!

Care e morala poveștii? Sigur, ambii sunt necinștiți, dar, dacă prin absurd ar trebui să alegem doar între hoț și politician… Cine e mai corect?

– Hoțul care recunoaște tot, inclusiv ce nu-l avantajează?
– Sau politicianul care nu declară ce l-ar putea compromite, deși banii probabil proveneau din… surse dubioase, asta ca să nu spunem șpăgi?

Răspunsul chiar dacă este rușinos, nu poate să fie decât unul singur: hoțul a fost, în mod ridicol, poate chiar tragic, omul cel mai cinstit din toată povestea!

Au trecut anii, hoțul din povestea noastră, care a încercat să spună adevărul a rămas tot sărac, iar politicianul, ajuns într-o funcție importantă, pe bani foarte mulți, ne dă lecții de moralitate, și de ce nu, pentru că poate, emite pretenții să se întoarcă cu toată gașca la butoane!

Și nu e asta, oare, definiția perfectă a unei societăți în care valorile sunt atât de răsturnate încât „cinstit” devine un termen relativ, iar hoțul o figură morală?

Într-o țară în care politicienii fură la lumina zilei și se jură că nu există nimic în plicuri, iar hoții măcar recunosc ce-au luat, rămâne un singur lucru clar: La capitolul moralitate, unii politicieni ar trebui să ia lecții de la hoți!

P.S. Orice asemănare cu fapte sau întâmplări reale este pur întâmplătoare

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI