Pensiile speciale din România, cheltuieli de 300 de milioane de euro, pe an: Pensia unui magistrat, de 2,8 ori mai mare decât profitul mediu al unei microîntreprinderi din țara noastră

Pensiile speciale din România, cheltuieli de 300 de milioane de euro, pe an: Pensia unui magistrat, de 2,8 ori mai mare decât profitul mediu al unei microîntreprinderi din țara noastră

România cheltuie 300 de milioane de euro pe an cu pensiile speciale. Pensia unui magistrat este de 2,8 ori mai mare decât profitul mediu al unei microîntreprinderi din țara noastră.

În perioada 2022 – 2025, pensia specială a magistraților îl va fi costat pe cetățeanul român 1 miliard de euro. Deși ancorată în bugetul de stat prin decizii ale Curții Constituționale, argumentele care o mențin în picioare sunt ușor de combătut, scrie riseproject.ro.

Unul dintre acestea este că pensia e o despăgubire menită să compenseze interdicția pe care magistrații o au de a face afaceri.

La nivelul pe care îl are astăzi, însă, pensia unui magistrat e de 2,8 ori mai mare decât profitul mediu al unei microîntreprinderi din România. Cu alte cuvinte, un magistrat primește, pentru că nu e lăsat să facă afaceri, cu mult mai mult decât câștigă cei care fac afaceri.

Pensia specială a magistraților din România, care stimulează golirea sistemul judiciar de propria resursă umană, este susținută prin argumente care pot fi foarte ușor contestate.

Magistrații români susțin că pensia specială ar reprezenta o compensație pe care societatea este datoare să le-o plătească pentru faptul că le interzice să facă afaceri.

Sunt ei dezavantajați în mod real de această limitare legală sau e vorba doar de o justificare de fațadă, menită să îi inducă în eroare pe contribuabilii care suportă plata acestei pensii?

Pentru a justifica îndreptățirea pensiei speciale, magistrații invocă un document internațional cu valoare facultativă, intitulat „Carta europeană privind statutul judecătorilor”.

Într-unul dintre paragrafele sale, „Carta” propune, într-adevăr, ca judecătorilor să li se acorde pensii apropiate valoric de nivelul salariilor.

Respectă, însă, magistrații români, în ceea ce îi privește, tot ce scrie în „Cartă” sau citează doar acele pasaje care îi avantajează?

COSTUL PENSIEI: 300 DE MILIOANE DE EURO PE AN

Înainte de a ne lansa în căutarea unor răspunsuri la aceste întrebări, să aruncăm o privire la „altimetrul” care măsoară nivelul cheltuielilor anuale generate de plata pensiei speciale.

În ianuarie 2025, acesta ajunsese să indice suma de 295 de milioane de euro.

Valoare care reprezintă — atenție! — doar vârful provizoriu al unei progresii continue.

Cu un an mai devreme indicase 261 milioane.

Cu încă un an în urmă, 238.

Cu încă unul, 202.

Prin urmare, doar în perioada 2022 – 2025, pensia specială a magistraților îl va fi costat pe cetățeanul român 1 miliard de euro.

Să revenim acum la întrebările de mai sus și să încercăm să găsim răspunsurile care au rămas în suspensie.

Înainte de acest exercițiu, mai trebuie făcută o precizare. Cele două opinii citate mai sus nu sunt niște fraze sterile, cu care magistrații se duelează, verbal, cu restul societății.

Ele au fost preluate, cu titlu de argumente valabile, în deciziile prin care Curtea Constituțională a menținut în vigoare pensia specială a magistraților din România.

Cu alte cuvinte, sunt doi dintre „pilonii” eșafodajului de motivări teoretice care păstrează în plată pensia specială.

PENSIA SPECIALĂ = DESPĂGUBIRE PENTRU INTERDICȚIA DE A FACE AFACERI

În anul 2000, căutând explicații pentru îndreptățirea propriei pensii, judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție afirmau următorul lucru:

„(…)Pentru magistrați, singura sursă de existență în timpul activității este salariul (…) fără posibilitatea acumulării unor rezerve materiale pentru perioada ulterioară pensionării”.

Afirmația de mai sus este, din punct de vedere logic, litigioasă.

Ea sugerează că din salariu — oricare ar fi acest salariu — nu se pot face economii pentru ultima parte a vieții.

Deși acest raționament e în măsură să provoace ridicături de sprâncene, el nu reprezintă o neglijență de exprimare, culeasă, la întâmplare, din paginile unui document îngălbenit de trecerea timpului.

Ci un discurs, care, încet-încet, și-a obținut consacrarea.

Douăzeci de ani mai târziu, președinta Consiliului Superior al Magistraturii, judecătoarea Nicoleta Tînț, spunea, cu aproape aceleași vorbe, exact același lucru:

„(…)Pensia de serviciu a magistraţilor (…) este justificată prin prisma specificului activităţii, care impune acestora obligaţii şi interdicţii severe (…).

(…) Interdicţiile (…) vizează orice activitate care le-ar putea aduce venituri suplimentare şi care le-ar asigura posibilitatea efectivă de a-şi crea o situaţie materială de natură să le menţină după pensionare un nivel de viaţă apropiat de cel avut în timpul activităţii”.

În ciuda lungimii frazei rostite de Nicoleta Tînț, ea omite niște amănunte de neomis.

Faptul că magistrații au dreptul să desfășoare activități care să le aducă venituri suplimentare: investiții imobiliare, închirieri, scrierea de cărți, predarea de cursuri etc.

Dar să nu ne împiedicăm de niște detalii de care nici magistrații, atunci când sunt lăsați să țină monologuri, nu au obiceiul să se împiedice.

Și să îi dăm cuvântul Corinei Corbu, actuala președintă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care promovează aceeași teză:

„Pensiile magistraților includ o componentă contributorie și o altă componentă compensatorie, aceasta din urmă reflectând incompatibilitățile și interdicțiile la care sunt supuși”.

Alte citate asemănătoare ar fi de prisos.

Revendicarea magistraților e limpede. Aceștia susțin că, în timpul activității, sunt nevoiți să îndure anumite privațiuni, pentru care, după pensionare, trebuie să primească o compensație.

Care sunt însă privațiunile care stingheresc libertatea magistraților?

În plan economic, există una singură: interdicția de a face afaceri.

Interdicție care, trebuie spus, îi vizează doar pe magistrați, nominal, nu și pe cei din familia lor.

Propriu-zis, un judecător sau un procuror se poate scălda liniștit în banii unor activități comerciale cu condiția ca activitățile respective să nu se deruleze pe numele lui, ci pe numele apropiaților lui: soți, părinți, copii.

Exemplele de felul acesta nu sunt rare și nici obscure.

Controversata judecătoare Lia Savonea — creditată cu șanse mari de a deveni următorul președinte al curții supreme — este căsătorită cu avocatul și dezvoltatorul imobiliar Mihai Savonea.

Judecătoarea Luciana Aydin, de la Inspecția Judiciară, cu omul de afaceri turc Ali Aydin.

Procuroarea Carmen Vrânceanu, șefă a DIICOT Caraș-Severin, cu omul de afaceri bugetofag Cătălin Vrânceanu.

Iar exemplele pot continua.

Lăsând la o parte magistrații care au soți implicați în afaceri, merită menționat și cazul șefului DNA, procurorul Marius Voineag, care se implică energic în investiții imobiliare cu randament ridicat.

Acesta mărturisește că își plasează banii în apartamente aflate în stadiul de proiect, rețetă de îmbogățire care îi aduce randamente de minimum la 30%.

(În treacăt fie spus, Voineag este iscusit și în organizarea de petreceri familiale cu randament antreprenorial. În 2021, botezul unui copil i-a adus un câștig de 100.000 de euro).

Trăgând linie, magistrații români nu sunt constrânși să trăiască cu totul și cu totul suspendați deasupra ringului economic în care se produc banii. Ci doar să nu ascundă pe dedesubtul robei în care sunt îmbrăcați la serviciu un costum de antreprenor.

Or, această interdicție — de a juca, simultan, cele două roluri — e considerată de magistrați drept o formă „severă” de restrângere a propriei libertăți.

E de discutat cum ar putea cineva să aibă atâta atenție distributivă și atâta timp încât să facă, simultan, și magistratură, și antreprenoriat.

Și dacă acest dublu rol nu este, în sine, o imposibilitate de ordin fizic. Înainte de a fi o imposibilitate de ordin legal.

Totuși, acceptând ipoteza că acest lucru ar fi posibil, trebuie menționate două lucruri.

Primul, că afacerile nu sunt o sursă certă de bani, ci comportă un risc. Dacă ar fi lăsați să facă afaceri, magistrații ar avea și pierderi, nu doar câștiguri.

Al doilea: astăzi, pensia specială medie a unui magistrat are valoarea de 52.000 de euro pe an.

Or, această sumă e de 2,8 ori mai mare decât profitul mediu obținut de o microîntreprindere din România.

Cu alte cuvinte, un magistrat primește, pentru că nu e lăsat să facă afaceri, cu mult mai mult decât câștigă cei care fac afaceri.

PENSIA SPECIALĂ = RECOMANDARE INTERNAȚIONALĂ

Pentru a întări legitimitatea propriei pensii speciale, magistrații citează niște recomandări cuprinse în câteva documente internaționale.

Unul dintre aceste documente e intitulat „Principii fundamentale privind independența magistraturii” și a fost adoptat în cadrul unui congres ONU, ținut în 1985.

Un altul poartă numele de „Cartă europeană privind statutul judecătorilor” și a fost adoptat de Consiliul Europei în 1998.

Ambele documente au un grad de generalitate foarte ridicat.

Propriu-zis, fiecare în parte nu face decât să schițeze, în linii largi, care ar fi relația optimă dintre societate și a treia putere în stat.

În privința pensiei magistraților, primul document, de exemplu, nu conține decât o singură referire. Cea care poate fi citită în fraza următoare: „durata mandatului judecătorilor, independența acestora, siguranța lor, remunerația corespunzătoare, condițiile de muncă, pensiile și vârsta de pensionare sunt în mod adecvat garantate prin lege”.

Așadar, nicio sugestie despre instituirea unei pensii necontributive, ci doar propunerea, firească, a unei pensii garantate de lege.

Al doilea document, mai concludent din acest punct de vedere, conține următorul enunț: „(…)Statutul asigură judecătorilor care au atins vârsta legală de încetare a funcției (…) plata unei pensii al cărei nivel să fie cât de apropiat posibil de nivelul ultimei remunerări din activitatea jurisdicțională”.

Acest paragraf din urmă, de altfel, care vorbește despre o pensie apropiată de nivelul salariului, e cel mai „puternic” text pe care magistrații îl invocă în apărarea propriei pensii speciale.

Și e singurul — dintre multele altele, editate în plan internațional — care menționează explicit această relație ideală de echivalență.

Cea dintre valoarea ultimului salariu încasat în perioada activă și cea a pensiei.

Trebuie spus că documentul de mai sus — ca și toate celelalte de acest fel — nu are un caracter obligatoriu. Valoarea lui este eminamente facultativă.

(De altfel, foarte multe țări europene nici nu țin cont de recomandarea lui).

Mai mult, trebuie remarcat că textul vorbește doar despre pensia judecătorilor, nu și despre cea a procurorilor. Or, în România, primesc pensie specială și procurorii, nu doar judecătorii.

Încă ceva: documentul citat nu stabilește o formulă strictă de calcul a pensiei speciale, ci se pronunță, în termeni aproximativi, despre o pensie care să tindă — pe cât posibil — către valoarea ultimului salariu.

Acest unic document relevant pe care magistrații îl citează în favoarea pensiei lor speciale conține însă și un revers.

E vorba de niște recomandări care, de data asta, le sunt adresate judecătorilor înșiși și se referă la conduita pe care aceștia e cazul să o adopte în raport cu societatea.

Cea mai interesantă dintre recomandări face trimitere la atitudinea lor în cadrul procesului decizional la capătul căruia le sunt stabilite beneficiile financiare.

Paragraful care cuprinde această recomandare sună în felul următor:

„Consultarea judecătorilor de către reprezentanții lor sau de către asociațiile lor profesionale, în legătură cu eventuale modificări ale statutului lor ori cu eventuale modificări ale grilei remunerației lor sau în legătură cu protecția lor socială, inclusiv cu pensia lor, trebuie să asigure faptul că judecătorii nu sunt lăsați pe dinafara procesului de decizie în aceste privințe. Cu toate acestea, Carta nu autorizează încălcarea puterii de decizie a entităților naționale care sunt responsabile cu aceste politici potrivit Constituției”.

Așadar, Carta afirmă că judecătorii trebuie să fie consultați în privința veniturilor bănești care le sunt acordate.

Dar spune, în același timp, că judecătorii nu trebuie să se folosească de propria putere instituțională pentru a încălca prerogativele puterii legislative, atunci când le sunt stabilite drepturile financiare.

Conferențiarul Radu Chiriță, titular al cursului de drept constituțional de la Facultatea de Drept a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, e de părere că magistrații români comit acest păcat pe scară industrială:

„Carta trasează o limită clară: judecătorii trebuie consultați, dar asta nu înseamnă că pot sau trebuie să dicteze decizia finală în materii precum statutul lor, salariile sau pensiile.

Din punctul acesta de vedere, în România avem o oarecare istorie, neagră din punctul meu de vedere.

Magistraţii au promovat în masă acţiuni în justiţie, pe care le-au judecat tot ei, prin care şi-au mărit singuri retribuţiile mult peste nivelul adoptat de Parlament. E o întreagă istorie a acestor procese (…) cam toţi magistraţii cu o minimă vechime având hotărâri judecătoreşti favorabile care le acordă măriri salariale imense pe perioade retroactive importante.

După mine, prin greve ilegale, nepermise de lege (mascate în proteste) şi prin auto-reglemetarea salariilor şi a drepturilor de pensie, magistraţii au trecut mult dincolo de dreptul de a fi consultaţi în adoptarea legislaţiei care îi priveşte. (…)”.

Așadar, în opinia unui profesor de drept, formator de juriști de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, această recomandare a „Cartei” e călcată în picioare de judecătorii români.

Judecători care, să nu uităm, își fac scut dintr-o altă prevedere a aceleiași „Carte”, atunci când construiesc argumente pentru pătrarea propriei pensii speciale.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI