(P) De la tehnocraţie la ad-hocraţie

Unul dintre miturile cele mai răspândite în legătură cu viitorul unei ţări îi reprezintă pe politicieni ca pe nişte rotiţe angrenate într-o imensă maşinărie numită partid politic, guvern naţional sau transnaţional, federaţii naţionale sau internaţionale, instituţia preşedinţiei, inclusiv „marele licurici”, iar la sfârşit, guvernul mondial ce stăpâneşte această lume şi, bineînţeles, şi România.

Aceste organizaţii ale oamenilor politici răspândite în toată lumea, deci şi în ţara noastră, numite partide politice, nu mai sunt ca acum 100 de ani, cu programe naţionale şi sociale bine puse la punct, cu care le puteai eticheta ca partide de dreapta sau de stânga, ca partide xenofobe sau naţionaliste, ca partide albe, verzi sau roşii. Acum coloratura lor politică este un amalgam de gri murdar, în care te regăseşti sau nu ca simplu cetăţean.

După Marea Revoluţie din 1989, am avut guverne de uniune naţională, guverne de stânga sau de dreapta, liberale sau social-democrate sau chiar ţărăniste şi acum, după ultimul episod dramatic numit „Colectiv”, un guvern de tehnocraţi condus de domnul prim-ministru Dacian Cioloş, care a promis poporului român că acest guvern va fi unul tranzitoriu, până la alegeri, şi că nu se va înscrie în niciun partid politic, şi chiar s-a ţinut de cuvânt. Dar iată că acum, la sfârşitul mandatului, în loc să rămână prizonier într-o nişă fixă a tehnocraţiei, regăsindu-se străin în vechea lume a tehnocraţiei, şi-a schimbat brusc poziţia şi a devenit liderul nenumit, însă susţinut cu ardoare de Partidul Naţional Liberal.

După alegerile de la 11 decembrie vom asista, probabil, la naşterea unui nou sistem organizaţional numit ad-hocraţie, al cărui lider, se vorbeşte în mass-media şi pe internet, ar trebui să fie vechiul muribund tehnocrat şi înviatul ad-hocraţiei, domnul Dacian Cioloş. Se ştie foarte bine ce au fost divanele ad-hoc, care au avut un rol hotărâtor la Mica Unire din 1859, dar nu se ştie care va fi noua formă de guvernare ad-hoc după alegerile din 11 decembrie, care va fi noua combinaţie de ambrozie divină care să convină şi preşedintelui ales Klaus Iohannis.

După cum bine vă amintiţi, l-am votat pe domnul Ion Iliescu de două ori şi am bocit, l-am votat pe domnul Constantinescu şi am bocit, l-am votat pe domnul Băsescu şi am bocit, l-am votat pe Iohannis şi unii dintre români l-au bocit. Spun acest lucru fiindcă toţi cetăţenii ţării excelează prin bocit. Dacă ne uităm în dicţionarul limbii române, a boci înseamnă a se căina, a se jelui, a se lamenta, a plânge sau a plânge cu jale.

Sub toate aspectele se practică bocitul, de la muncitor la senator, de la doctor la actor, de la nea Ion din Sălciua la ţaţa Niţa din Cergău, de la săracii pensionari, care se bocesc că au pensia foarte mică, până la cei din Parlament, care se bocesc pentru a li se da salarii corespunzătoare. Lecţia nepăsătoare a trecătorului român în faţa semenului lui căzut pe jos denotă manipulare şi distrugere mentală a cetăţeanului român. Din păcate, viaţa cetăţeanului român are două faţete: cea frumoasă, care este mierea, şi cea urâtă, care este fierea. Când alegi să nu-ţi ajuţi semenul căzut pe jos, fie el beat, bolnav sau în comă alcoolică, preferând mai bine să nu te bagi, este miere, dar când îţi vine şi ţie rândul să fii căzut pe jos sau cu moralul la pământ şi când semenul tău nu te ajută să te ridici, cel puţin cu un gând curat, atunci este fiere.

Avem în faţă din nou alegerile şi din nou n-o să ştim ce să alegem, din nou n-o să ştim care partide sau mişcări patriotice cu iubire de România sunt cele care vor câştiga. Din cauza tehnicilor de distrugere mentală aplicate poporului român prin radio, filme, TV şi mass-media scrisă, românii au ajuns să nu mai distingă normalul de anormal, utilul de inutil, răul de bine. Românii, după 89, au acceptat tacit statutul pe care sistemul democratic actual ni-l oferă: sclavi, docili ai multinaţionalelor, hrană de proastă calitate la preţuri mici, dar fezandate cu E-uri cancerigene, apă la pet-uri de plastic, medicamente chimice nocive pentru o falsă însănătoşire, filme tot mai pornografice şi violente, care în acest fel îţi oferă puţine şanse de a afla adevărul.

Cine este de vină pentru aceste lucruri? Generaţiile trecute, care au permis să se întâmple aceste lucruri sau generaţia noastră, care este la fel de vinovată în faţa copiilor noştri ce iau drumul occidentului, fiindcă în ţara lor nu mai au un loc de muncă? Nu putem da vina pe generaţia copiilor noştri care au plecat în occident şi ne-au lăsat nepoţii pe care noi nu-i mai putem pregăti pentru lumea reală şi dură care se construieşte în jurul nostru.

Ce şanse mai avem să salvăm România de la bocit, după alegerile din 11 decembrie 2016? Din păcate, tehnocraţia nu suferă numai de o fixaţie economică pro-occidentală, ci şi de o miopie şi de o infecţie cu un virus al servilismului faţă de „curtea” de la Bruxelles. Guvernul Cioloş a dus în derizoriu noţiunea de tehnocraţie şi acum el încearcă cu o nouă noţiune – ad-hocraţia. După alegeri, la formarea noului guvern o să ne convingem care partide „muşcă” din această nouă noţiune numită ad-hocraţie.

Masa alegătorilor actuali români este foarte departe însă de problemele profunde şi neştiute ale României şi de aceea cei aleşi după 11 decembrie ar trebui să stabilească, cu poporul, legături noi şi trainice pentru a ne vindeca pe toţi de tehnocraţie şi a înlocui guvernul român cu unul mai uman, mai clarvăzător şi, mai ales, mai naţionalist.

Aşa să ne ajute Dumnezeu! Dr. Mircea FRENŢIU

Comandat de PSD Alba/Executat de SC Unirea Pres SRL/Cod unic mandatar financiar: 11160007

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI