Oameni de lângă noi | Silviu Mihăilă: „Am avut parte de întâlniri remarcabile, o mână divină m-a purtat spre bine şi spre oameni frumoşi!”

Interviu cu Silviu MIHĂILĂ, absolvent „de 10” al Facultăţii de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca şi al masteratului „Studii literare româneşti” din cadrul aceleiaşi facultăţi (2010); în prezent, profesor titular de limba şi literatura română şi doctorand în filologie (admis cu „10”) al Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia

– Ai absolvit studiile universitare (examenul de licenţă) şi cele de master (atât anii de studiu cât şi disertaţia) cu media 10.00 şi, apoi, admiterea la doctorat tot cu media 10.00.  Când te-ai apropiat de literatură, ai simţit că te regăseşti în lumea cărţilor?
– Pentru mine literatura este o imen­să oglindă în care în calitate de cititor mă văd, mă regăsesc, mă recunosc. Acest lucru mi-a fost destul de limpede încă de la primele lecturi ale copilăriei. Preferinţa pentru carte a devenit o necesitate indispensabilă, un bun vital, aşa cum alţii simt nevoia să-şi cumpere haine noi cât de des posibil, sau de fiecare dată când merg la mall, pentru mine a cumpăra o carte echivalează cu o poartă deschisă, cu un tărâm (în plus) câştigat: e, altfel spus, ceea ce mă face fericit. Recunosc că sunt un devorator de lectură şi că, dacă trece o zi în care nu am citit ceva (orice, fie şi numai un articol de ziar, o poezie), mi se pare o zi pierdută. De ce? Pentru că ea, lumea cărţilor, trage un cutremurător semnal de alarmă cu privire la cel puţin trei întrebări fundamentale, esenţiale în viaţa fiecărui individ: cine suntem? care este menirea noastră în univers? şi încotro ne îndreptăm? Sunt întrebări filosofico-banale considerate de cei care – prea grăbiţi să privească în ei înşişi şi în jurul lor – nu-şi dau seama că, de fapt, sunt întrebări pe care fiecare dintre noi şi le-a pus cel puţin o singură dată în viaţă. Lumea cărţilor este ceea ce mă motivează, mă face să visez, dar în egală măsură mă şlefuieşte, mă formează, aşezându-mă întru valoare şi cunoaştere de sine. Aş zice că a citi este un câştig pentru că te conectează la pulsaţiile vieţii, la ritmurile universului într-o încercare de magnificare a relaţiei om-cosmos, de înţelegere a menirii artei şi de conştientizare a rolului tău ca individ în univers, aşa cum tulburător de adevărat şi de grav mărturiseşte Ioana Em. Petrescu: “Numai geometria precară a trupului nostru, numai ritmurile, adesea şovăielnice, ale sîngelui, ne fac capabili să înţelegem înalta geometrie a rotirilor astrale şi să creăm, între acestea două, geometria cristalină a artei sau a ideii”.
– Cine au fost cei care ţi-au îndrumat paşii, de-a lungul timpului, pe tărâm literar?
– Este o întrebare la care îmi este într-o oarecare măsură foarte greu să răspund. De ce? Pentru că aţi atins unul dintre cele mai frumoase subiecte din viaţa mea. Am avut parte de întâlniri absolut remarcabile, unice şi care la vremea respectivă nu ştiam pe ce căi minunate mă vor purta. În toate cred că a fost o mână divină care m-a purtat, m-a îndreptat şi m-a îndrumat mereu spre bine şi spre oameni frumoşi. Într-adevăr, dacă am reuşit să realizez ceva până acum, acest lucru s-a datorat unor oameni deveniţi între timp adevărate modele pentru mine, pe care nu
m-aş fi gândit vreodată că voi avea şansa să îi întâlnesc, să îi am alături şi să mă aflu sub atenta lor supraveghere atât profesională, cât şi spirituală. Lor le datorez creşterea şi şlefuirea mea umană sub cele mai diverse aspecte. De aceea, cred cu tărie în nevoia de a oferi modele celor tineri din dorinţa de a-i perfecţiona şi de a-i modela. O lume în care nu se mai pune accent pe modelul uman, ci, mai degrabă, pe V.I.P.-uri, adică un pseudo-model, ,,surogat”, care doar „dă bine pe sticlă”, creând o imagine cu totul falsă despre adevăratele valori ontologice care trebuie promovate în viaţă (afecţiune, onestitate, corectitudine, respect, profesion(al)ism ş.a.m.d.), pierde, de fapt, din vedere esenţa umană, tocmai ceea ce ar trebui să ne definească ca indivizi: verticalitatea gândirii. Revenind la oameni care m-au îndrumat de-a lungul vieţii, voi menţiona două personalităţi ale culturii române, pe care am avut şansa să le întâlnesc şi să-mi fie alături pe parcursul traiectoriei mele profesionale. Este vorba despre Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Ioana Both. Întâlnirea mea cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga (academician, profesor universitar la Facultatea de Litere din Bucureşti, una dintre cele mai importante personalităţi culturale ale secolului XX, îndeplinind şi numeroase funcţii de conducere în ţară şi în străinătate. La vârsta de 85 de ani se va călugări, devenind Monahia Benedicta. Un gest de o profunzime greu de egalat, venind din partea unui om de cultură emerit!) a avut loc în primăvara anului 2004, când invitată fiind la o conferinţă la Alba Iulia (pe temă religioasă, era Postul Sf. Paşti) şi rămânând de-a dreptul impresionat de prezenţa absolut fascinantă, atât oratorică, cât şi ideatică, am îndrăznit – nu vă imaginaţi cu ce strângere de inimă – să îi adresez, ulterior, o primă scrisoare. Astfel, a început corespondenţa noastră care a durat un an şi jumătate. Onoarea de a coresponda cu un om de cultură de un asemenea calibru este dificil de descris în cuvinte, însă pot spune că a fost una dintre perioadele cele mai frumoase şi însemnate din viaţa mea. Deşi aflată la o vârstă înaintată, apropierea mea de Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost una extrem de benefică ca raport învăţător-discipol: în unele scrisori mă adresam cu “lumina duhovnicească a sufletului meu”, iar domnia sa îşi încheia o parte din epistole cu “te îmbrăţişez cu dragoste maternă sau mai bine de bunică”. De la Zoe Dumitrescu-Buşulenga am avut parte de: sfaturi în ceea ce priveşte urmarea studiilor universitare la Cluj-Napoca, îndrumări de lectură, zidirea unei seminţe de natură religioasă în sufletul meu, interesul pentru opera lui Mihai Eminescu ş.a.- toate au conlucrat armonios la dezvoltarea personalităţii unui… adolescent (mă aflam în ultimii doi ani de liceu). Ar fi multe de spus şi, mai multe detalii despre însemnătatea apropierii mele de Zoe Dumitrescu-Buşulenga voi dezvolta într-unul din capitolele tezei mele de doctorat care este în curs de finalizare. Cert este că mă pot considera unul dintre cei mai norocoşi tineri din zilele noastre care au (mai) avut şansa de a se afla în proximitatea Zoei Dumitrescu-Buşulenga. În ceea ce o priveşte pe Ioana Both (profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca), pot spune că apropierea a fost una, privită dintr-un alt punct de vedere, mai complexă. Dacă Zoe Dumitrescu-Buşulenga a avut o influenţă asupra mea indirectă: prin cuvânt (sfaturi, discuţii, îndemnuri) şi prin cărţile publicate pe care le-am citit cu atenţie sporită, deoarece ea nu a mai apucat, regretabil, să mă urmărească îndeaproape… în 2006 (tocmai când eu mă apropiam de finalizarea anului I de facultate), a trecut la cele veşnice, Ioana Both a fost Profesoara mea căreia îi datorez devenirea mea de până acum. Alături de dumneaei, am lucrat atât la licenţă (pe un studiu despre eminescologia Zoei Dumitrescu-Buşulenga), cât şi la disertaţie (redactând o cercetare despre eminescologia Ioanei Em. Petrescu, publicată la începutul anului 2013, prin bunăvoinţa Bibliotecii Judeţene “Lucian Blaga” din Alba Iulia şi a Consiliului Judeţean Alba, la Editura Eikon din Cluj-Napoca). Nu doar pasiunea pentru studiul operei eminesciene m-a făcut să mă apropii de doamna profesoară Ioana Both, însă şi profesionalismul şi probitatea intelectuală şi morală de care dă dovadă. Cursurile sale, îmi amintesc, erau dintre cele mai savurate de studenţi, când sălile sau amfiteatrele deveneau arhipline, cunoscută fiind pentru exigenţa profesională, dar şi pentru măiestria şi inteligenţa cu care îşi ţinea cursurile (niciodată la fel, niciodată plicticoase, adesea incomode, însă mereu pasiona(n)te şi grandilocvente… Intrând la curs, profesoara oficia, asemenea unui ritual, expunerile sale nu erau niciodată rigide şi anoste, ci redau, aş zice, lumea în idee, iar după ieşirea de la curs, simţeai de fiecare dată că eşti schimbat, că s-a produs un mic cutremur înăuntrul tău). De la doamna profesoară Ioana Both am învăţat meseria de critic literar şi de cercetător de arhive. Spun asta pentru că tot ce scriam era citit, rând cu rând, şi corectat de către dumneaei. A fost – pe parcursul celor 5 ani de studii universitare – profesorul care mi-a modelat gândirea şi instrumentarul critic, învăţându-mă de ce meseria de dascăl, de profesor este cea mai frumoasă din lume. Dacă intrasem deja cu această convingere la Facultatea de Litere din Cluj, în urma întâlnirii cu domnia sa, ea nu a putut fi decât întărită. Ambii profesori m-au întemeiat atât moral, cât şi profesional, iar viaţa mea va sta mereu sub semnul recunoştinţei şi preţuirii fără margini pentru tot ceea ce mi-au oferit. Voi duce, indiscutabil, mai departe tot ceea ce am învăţat de la ei.
– Care au fost cele mai plăcute momente şi cele mai triste din activitatea ta literară de până acum?
– Nu pot spune că am avut vreun moment trist cu adevărat până acum în activitatea mea literară, asta şi datorită faptului că încă sunt la început de drum şi mai am atâtea lucruri de perfecţionat şi de însuşit. Cert este că am simţit mereu că Cineva îmi poartă de grijă, că mă aflu, altfel spus, în grija proniei divine. Chiar şi atunci când simţeam că mă confrunt cu o situaţie dificilă sau mai delicată, reuşeam să depăşesc incredibil de bine aceste momente. În viaţa literară eşti într-o continuă agoră, pentru că pe de-o parte trebuie să te menţii mereu informat şi la zi cu noutăţile de lectură, iar pe de altă parte să-ţi construieşti neîncetat vocea critică, adică făcându-te vizibil în peisajul criticii literare printr-o activitate cât mai bogată şi performantă: articole şi cărţi publicate, participări la conferinţe, o implicare activă în viaţa academică ş.a.m.d. Aş aminti – selectiv – câteva dintre momentele plăcute din activitatea mea literară (pentru că sunt multe astfel de momente, ordinea în care le redau e aleatorie, nici măcar cronologică): apariţia unui prim articol în revista ,,Dilemateca” (2012); în revista ,,Cultura” (2012), dar şi în alte reviste prestigioase precum: „Tribuna”, „Steaua”, „Apostrof” ş.a.; câştigarea marelui premiu la concursul naţional de poezie „Ocrotiţi de Eminescu” de la Blaj (2009); debutul în calitate de autor cu un studiu de eminescologie despre Ioana Em. Petrescu („Ioana Em. Petrescu, citindu-l pe Eminescu. Note, arhive, documente”. Prefaţă de Ioana Bot, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2013); şansa de a lucra timp de aproape doi ani la fondul de carte „Popovici-Petrescu” aflat în posesia Bibliotecii Judeţene „Octavian Goga” din Cluj-Napoca; participarea, trei ani consecutivi la colocviul naţional studenţesc „Mihai Eminescu” de la Iaşi (2008, 2009, 2010); publicarea în volum a unui grupaj de poeme în calitate de coautor (2003, 2009) şi multe altele.
– Când va vedea lumina tiparului un nou volum cu semnătura ta?
– Nu prea îmi place să vorbesc despre proiectele mele personale decât cu mine însumi, în singurătatea propriei mele fiinţe, din simplul motiv că de multe ori cuvintele pot trăda. Cuvintele sunt cu siguranţă cele mai fragile forme intuitive de decriptare a realităţii… şi atunci cum putem vorbi despre viitor? Categoric idei şi planuri îndrăzneţe am şi îmi fac mereu… Momentan „visez” la o lucrare de doctorat foarte bine scrisă şi care sper să fie o posibilă viitoare carte publicată. Aşa cum visez la un volum de versuri în calitate de autor unic. Aşa cum visez la… şi la…, dar mai bine prefer să trăiesc acum cu „visul” şi să vorbim despre toate acestea atunci când ele se vor şi materializa.
– În prezent munceşti în învăţământ sau activitatea ta vizează alte proiecte?
– În prezent, sunt profesor titular de limba şi literatura română în învăţământul preuniversitar din judeţul Alba, în urma examenului de titularizare susţinut (pentru prima dată) în vara lui 2008 şi când am obţinut nota 10, clasându-mă pe poziţia 1. Însă, pentru că am decis să-mi continui studiile universitare cu cele de masterat şi de doctorat, m-am văzut nevoit să îmi iau concediu fără plată pentru a-mi duce la bun sfârşit aceste (alte) vise. Între timp, m-am ocupat de cercetarea academică, în mediul universitar: redactarea lucrării de masterat, apoi cea de doctorat, alternativ cu o activitate neîntreruptă de participări la conferinţe, publicări de articole şi eseuri în reviste literare şi volume colective etc. Meseria de dascăl mi se pare cea mai frumoasă de pe lume, pentru că de fiecare dată când deschid uşa clasei simt cum intru într-o altă lume, o lume de poveste pe care o aduc în faţa elevilor, trăind, de fapt, alături de ei într-o continuă poveste. Până la urmă, avea dreptate Mihai Eminescu: „Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele…”.
– Ce pasiuni ai şi cum îţi petreci timpul liber?
– Îmi place natura (plimbările prin natură), îmi place să călătoresc (să cunosc peisaje, locuri şi oameni noi). O altă plăcere e să mă plimb cu bicicleta şi să înot (abia aştept să se redeschidă bazinul olimpic din oraş!), să ascult muzică, să mă uit la filme. Îmi plac florile şi îmi plac serile de toamnă-iarnă când seara ies cu prietenii la un ceai aromat, mâncăm skittles şi povestim de uităm de noi. A, da, îmi mai place fotografia! Deşi nu sunt un fotograf profesionist şi nici aparatul meu foto nu este de ultimă generaţie, mă străduiesc să surprind cadre din viaţa de zi cu zi cât mai naturale şi interesante. Ar mai fi atâtea de spus, dar cine poate să-şi povestească “fără cusur”, într-un mod inefabil întreaga viaţă… când orice viaţă e unică în felul ei?

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI