MIHAIL SADOVEANU – punte literară peste Prut

50 de ani de la moartea scriitorului

Pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia va fi dezvelit un bust al scriitorului, de Ziua Naţională a României
E o mare îndrăzneală să scrii astăzi despre Mihail Sadoveanu, când vântul „democraţiei” animă noi orientări, stârneşte sentimente confuze, iscă sminteli de tot felul. Nu din curaj, ci din respect faţă de condeierul care a lăsat posterităţii cronica vremurilor zbuciumate ale Moldovei, pe când era întreagă, consemnând atât cotidianul vremii cu primitivismul vieţii, cât şi momentele eroice ale frământărilor seculare care au culminat cu înscrierea în analele Europei a figurii luminoase a voievodului Ştefan cel Mare, vrednic păstrător al independenţei moşiei în faţa tuturor jinduitorilor străini.
Scrierile sadoveniene, cu bune şi mai puţin bune, culminează cu romanele istorice din care se conturează nucleul luptei neîntrerupte pentru libertate a moldovenilor, ca o înţelegere a datoriei transmise prin porunca lui Ştefan de a păstra Moldova pentru viitorime. Să nu uităm că tot de acolo a plecat rostuirea unirii românilor şi tot în acea parte de ţară se găsesc rădăcinile celei mai frumoase grăiri poetice româneşti.
Urmărind încrengătura de idei desprinse din şirul istorisirilor, reies câteva aspecte care pun în lumină factori dătători de tărie celor care n-au acceptat umilinţa. Inspirându-se din cronicile vremii, Mihail Sadoveanu aşterne, nu fără intervenţia fanteziei, pagini de vibrantă dorinţă de libertate, care a turnat putere în braţul moldovean, care a transformat în viteji de poveste pe feciorii Vrancei, care a clădit zid de netrecut din ciobanii munţilor prăvăliţi peste balaurul otoman.
Atribuindu-i marelui romancier – considerat cândva creator al epopeii naţionale- semnificaţia de „punte peste Prut”, punem în balanţa judecăţii drepte prezenţa spiritului Sfântului Ştefan, care a implantat în vechea Moldovă însemnele izbânzilor sale, marcate prin domuri înălţate drept recunoştinţă lui Dumnezeu, mânăstirile la care şi astăzi ne închinăm cu pioşenie. Acest spirit înlănţuie toate acţiunile romanelor istorice plăsmuite de autor.
Prezent direct ca personaj în trilogia „Fraţii Jderi”, Ştefan cel Mare, având alături pe „oamenii măriei sale”, familia lui Jder Păr-Negru, nu pleacă la luptă înainte de a asista la slujba de binecuvântare a oştii. Încărcat cu credinţa în dreapta biruinţă, Ştefan frânge visul de expansiune peste întreaga Europă al Imperiului Otoman, izbândă datorată faptului că toţi moldovenii devin „oamenii Măriei Sale”. Spre justificată mândrie românească, în muzeul Mânăstirii Putna, stă scrisă pe o plachetă mare mărturia elogioasă a unui cronicar polonez, care atribuie, cu admiraţie, lui Ştefan cel Mare titlul de voievod, apărător al întregii Europe.
Străbătând veacurile, duhul lui Ştefan cheamă mai departe la luptă contra asupritorilor, îmbărbătează pe urmaşi cu spiritul dreptăţii în acţiunea de a-şi apăra viaţa, bunurile şi demnitatea. Mihail Sadoveanu urmăreşte destinul foştilor oşteni ai marelui voievod care se pieptoşează, în trecerea vremii, cu certificatul de răzeş, adică luptător răsplătit de domn pentru fapte vitejeşti. Meritul marelui povestitor constă în dezvăluirea dovezilor de semeţie răzeşească din generaţie în generaţie, aşa cum se întâmplă în romanul „Neamul Şoimăreştilor”, în care colectivitatea din ţinutul Orheiului nu acceptă umilinţa asupririi boierilor aflaţi sub oblăduirea domniilor trădătoare. Tudor Şoimaru, fiu de răzeş, plăteşte cu dreptate boierului Orheianu care i-a ucis tatăl, restabilind drepturile obştii răzeşeşti asupra pământurilor luate de boier.
Dar ideea legăturii dintre generaţii, care duce în timp faima voievodului cel Mare, străbate istoria Moldovei ca un pronunţat fir roşu, învăluind în desfăşurarea lui, figura lui Tudor Şoimaru, bătrân cu plete albe şi orb, prezent la curtea Ducăi-Vodă, unde îl mustră pe nemilosul domn pentru fărădelegile sale faţă de cei obidiţi şi lipsiţi de apărare: „…nu-ţi încărca sufletul cu sânge. Căci se suie pănă la cer plângerile obijduiţilor, iar moşnegii cei neînţelepţi şi orbi te blastămă să mori neiertat şi singur”. Ameninţat cu moartea pentru îndrăzneală, bătrânul rămâne demn, fără teamă în dojana sa: ,,…aştept să mă loveşti, ca să pier de buzduganul Măriei Tale, cum a pierit şi părintele meu de buzduganul lui Aron Vodă” („Zodia cancerului sau vremea Ducăi-Vodă”, Ed. Politică, Buc., 1986, p.207)
Aceeaşi idee care, în concepţia scriitorului, alcătuieşte osatura istoriei libertăţii şi independenţei Moldovei, cu toate momentele ei de vânturare a unor domnii nedemne, se conturează şi în „Nicoară Potcoavă”, al cărui fir narativ înşiră aventurile fiilor lui Ion Vodă cel Cumplit, în încercarea de a pedepsi pe trădătorii şi ucigaşii tatălui lor. Încrederea scriitorului că Moldova îşi va păstra prin veacuri, din generaţie în generaţie, demnitatea înscăunată de Ştefan cel Mare îşi găseşte expresia în mesajul eroului Nicoară Potcoavă aflat pe eşafod: „Din sângele meu va creşte răscumpărarea cum creşte grâul dintr-o sămânţă”. Tot astfel, un martor la supliciu, povesteşte că „Măria sa Nicoară a trecut ca un vis al moldovenilor. Din duhul său, care nu se stânge, ne-om aprinde noi şi alţii de după noi, cum se aprinde lumina din lumină” („Nicoară Potcoavă”)
Că moldovenii l-au canonizat de mult pe Ştefan, alăturând numelui său atributul „cel Sfânt”, o dovedeşte simţul datoriei ostăşeşti a 19 bieţi paznici ai Cetăţii Neamţului, care îndrăznesc să se opună faimoasei armate a regelui Sobieski, refuzând să se predea la somaţie şi închizând porţile „să nu zică leahul c-au întrat într-o cetate românescă, ca-ntr-o ţarină pustie” (C. Negruzzi, „Sobieski şi românii”). La vederea celor nouă plăieşi rămaşi în viaţă, regele este lovit în orgoliul său şi-i condamnă la moarte, dar, la sfatul sfetnicului său de a nu se face de ruşine în faţa Europei, le laudă faptele şi-i eliberează.
Mai aproape de veacul nostru, străbate mândria răzeşească în prezentarea de către Ion Creangă a satului Humuleşti: „..Humuleştii…nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătâiu, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului” („Amintiri din copilărie”), care, se ştie, este aşezat în vecinătatea Cetăţii Nemţului, învăluită de spiritul lui Ştefan cel Mare.
El însuşi descendent din mamă moldoveancă, Mihail Sadoveanu poartă în sânge spiritul de justiţiar preluat din trăirile poporului. Povestirile sale pronunţă condamnare la adresa celor puternici şi răi sau urmăresc acţiunile de pedepsire cu dreptate a faptelor criminale, ca în „Judeţ al sărmanilor” şi în „Baltagul”.
Opera lui Mihail Sadoveanu nu poate fi scoasă în afara valorilor literare naţionale, atâta vreme cât în paginile creaţiei sale stă scrisă o frământare de veacuri a acestei părţi de Românie.
Locuitorii municipiului Alba Iulia păstrează o legătură de suflet cu Mihail Sadoveanu, omagiind jertfa fiului său în al doilea război mondial, soldatul Paul-Mihu Sadoveanu, al cărui mormânt se află în Cimitirul Eroilor din oraşul nostru.
Prof. Georgeta CIOBOTĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI