Manipulare şi dezinformare în România

Deşi folosită din cele mai vechi timpuri, manipularea şi dezinformarea opiniei publice a devenit din ce în ce mai prezentă în viaţa noastră odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă.

În România, la fel ca şi în alte ţări, manipularea şi dezinformarea sunt folosite de diverse servicii secrete, româneşti sau străine, grupuri de interese politice sau economice ori simple firme de publicitate. Amplitudinea acestor activităţi este diferită în funcţie de grupul care o promovează, scopul urmărit, mijloacele disponibile şi bugetul alocat.

De cele mai multe ori, nu reuşim să înţelegem că suntem victimele unor manipulări. Reuşim să aflăm aceasta doar după un timp îndelungat, după ce emoţiile stârnite de acţiunea de manipulare/dezinformare au încetat, ori după deschiderea unor arhive secrete. De cele mai multe ori însă, niciodată.

În România ultimilor 25 de ani manipulările şi dezinformările au fost numeroase. Ele s-au desfăşurat în diverse modalităţi.

Una dintre ele este punerea subiectului în situaţie pozitivă subliminală folosind imaginile şi sunetele. În decembrie 1989 toate intervenţiile la televiziunea devenită “a poporului’ erau haotice. Oricine dorea să îşi exprime o idee era întrerupt fie prin acuzaţii directe, fie cu anunţuri alarmiste care întrerupeau şi deturnau atenţia de la discursul acelei persoane şi creau panică. Cu o singură excepţie. În momentul intrărilor lui Ion Iliescu în studioul televiziunii, acesta era înconjurat numai de oameni de încredere care nu îl întrerupeau. De asemenea, în timpul discursurilor lui de circa 20-25 de minute nu se difuzau ştiri alarmiste. În acest fel a fost manipulată opinia publică căreia i s-a indus ideea subliminală că prezenţa lui Iliescu aduce linişte, pe când prezenţa altor persoane o asocia inconştient cu haosul. Alegerea cinci luni mai târziu a lui Iliescu ca preşedinte cu circa 80% din voturi a fost o formalitate.

O altă metodă de manipulare şi dezinformare este folosirea disproporţiei dintre ştirile negative şi ştirile pozitive. Pentru a avea efectul scontat, aceasta disproporţie trebuie să fie de minimum 4 la 1. În 1990 , pentru manipularea opiniei publice trebuiau publicate minim 4 ştiri pozitive despre  Ion Iliescu şi Frontul Salvării Naţionale raportate la 1 ştire pozitivă despre adversarii acestora. Raportul de invers de 1 la 4 s-a folosit în cazul ştirilor negative. La 1 ştire negativă despre Ion Iliescu şi FSN se aruncau în mass  media cel puţin 4 ştiri negative despre adversarii lor.

Acum, după 25 de ani, acele manipulări şi dezinformări sunt mai uşor de observat datorită încetării emoţiilor colective în mijlocul cărora s-au manifestat.

Dezinformarea şi manipularea nu au încetat în 1990. Ele au continuat până în  prezent şi nu vor lipsi din viaţa noastră nici în viitor.

De pildă, tehnica disproporţiei de minim 4 la 1 este folosită în mod curent şi astăzi până şi la nivel de judeţe. Fenomenul “baronilor locali” ar fi mult diminuat dacă nu s-ar folosi tehnica disproporţiei în presă locală aservita.

Un caz de manipulare şi dezinformare a avut loc în direct la TV în urmă cu ceva ani. Procuroarea A.C., prezentată ca dizidenta a parchetului obedient regimului Băsescu, urma să facă pretinse dezvăluiri în direct. Procuroarea se afla în afară studioului într-o emisie live, iar în studio se aflau (conform unui protocol de manipulare folosit şi în prezent) mai mulţi politicieni. Când i s-a dat cuvântul procuroarei A.C., politicianul Cristi Boureanu a întrerupt-o şi abordat-o agresiv “Dar când aţi fost cu……(a dat un nume)….la …(a numit o capitală europeană) v-a plăcut? Asta nu vreţi să ne dezvăluiţi?” Acesta a fost momentul în care A.C.  a înţeles că se cunoaşte un secret din viaţa sa şi dacă va vorbi, acel secret va fi făcut public. A.C. a zâmbit încurcată, a relatat nişte fapte fără importanţă şi a dispărut din acea zi din viaţa publică.Şi din procuratură. Evident că “marile dezvăluiri” nu au mai fost făcute niciodată…. A.C. a fost subiectul unei metode de manipulare prin care determini ca un personaj să tacă de teamă de a nu fi dezvăluite aspecte neplăcute referitoare la propria sa persoană. Şantajul a fost atât de subtil încât nici nu poate fi calificat din punct de vedere penal.

Un caz uriaş de manipulare şi dezinformare la nivel naţional a fost celebrul “ Jur că nu am lovit copilul cu pumnul în plex” , foarte probabil inventat şi pus în scenă de un anumit grup al unui serviciu secret la fel ca şi “pixelul albastru”, grosolană manipulare căreia i-au căzut victimă mii de romani dar i-a asigurat lui Traian Băsescu al doilea mandat de preşedinte.

Nu toate activităţile de manipulare şi dezinformare par să reuşească. Un eşec celebru, care a costat enorm, a fost campania publicitară “Oamenii din Roşia Montană vor doar să muncească” Pentru că miza Roşiei Montane a fost/este uriaşă, iar consecinţele proiectului atât de dăunătoare pentru România, nu putem şti dacă această campanie nu a fost cumva creată special ca să fie un eşec, fiind vorba de o manipulare “inversă”. Adevărul nu îl vor afla decât istoricii care vor putea intra în arhivele secrete peste 70 sau 100 de ani.

Una dintre cele mai interesante şi bulversante activităţi de manipulare şi dezinformare s-a desfăşurat în anul 2015. Brusc, pe toate canalele de comunicare (presa scrisă, televiziune, internet, reţele sociale) s-a mediatizat cazul unui viol sălbatic în grup din Vaslui. S-a creat o emoţie colectivă uriaşă canalizată împotriva violatorilor, agenda publică a fost ocupată aproape în totalitate cu procesul acestora, detalii referitoare la proces şi la fapta în sine, precum şi la persoana victimei şi a inculpaţilor. S-a speculat şi întreţinut o ură uriaşă împotriva făptuitorilor  şi un interes public deosebit astfel încât la data judecării inculpaţilor echipele de televiziune erau prezente la judecătoria Vaslui şi transmiteau în direct. Această preocupare deosebită pentru cazul violatorilor din Vaslui avea rolul să abată atenţia opiniei publice de la un proces care a fost calificat de mulţi ca un abuz uriaş al justiţiei: cazul Rarinca. Cazul Rarinca s-a judecat “întâmplător” în aceeaşi zi (17 august) cu cel al violatorilor din Vaslui. La Vaslui au fost prezente toate televiziunile, în timp ce la Curtea de Apel Bucureşti, unde se judecă cazul Rarinca  nu a fost prezenta nici una.

Numai timpul ne va putea arăta dacă a fost un caz scoala de manipulare şi dezinformare şi care a fost motivaţia acestei operaţiuni care probabil a necesitat buget uriaş şi resurse umane pe măsură.

Inutil să adăugăm că mai târziu despre recursul violatorilor nu s-a mai scris aproape nimic şi nimeni nu s-a mai interesat de soarta lor. Cazul Rarinca era deja acoperit.  S-a aplicat în acest caz principiul “acoperă un scandal mare cu un scandal şi mai mare”

Este total greşit să spunem că dezinformarea şi manipularea la nivelul cel mai înalt se practică numai în România. Ele se practică peste tot şi aproape zilnic. Mai jos avem două exemple celebre.

La căderea comunismului din Cehoslovacia, în timpul protestelor anticomuniste din 17 noiembrie 1990 de la Praga, un tânăr agent al poliţiei secrete cehoslovace (identificat ulterior ca fiind Ludwik Zifcak) infiltrat printre protestatari, a căzut pe stradă, aparent mort şi ridicat de ambulanţă. Imediat s-a răspândit zvonul că această persoană era un student pe nume Martin Smid şi că acesta a fost ucis de comunişti. “Moartea” lui Martin Smid a amplificat protestele şi a dus la căderea regimului comunist. În realitate însă, adevăratul Martin Smid era perfect sănătos şi plecat într-o excursie în munţi pentru mai multe zile, fără să ştie ce se întâmplă la Praga. În acele zile a fost vorba de o manipulare şi dezinformare în care un agent al poliţiei secrete a jucat rolul victimei pentru a emoţiona masele şi a le mobiliza. În Cehoslovacia a fost nevoie de un singur mort, şi acela inventat, pentru căderea comunismului, în timp ce în România a fost nevoie de mii de morţi reali nu numai pentru căderea comunismului ci şi pentru instaurarea unui regim neocomunist.

În 10 octombrie 1990, o tânără kuweitiana de 15 ani a depus mărturie în faţa unei comisii ONU în care relata cum a văzut soldaţi irakieni care omorau nou născuţi şi bolnavi în spitalele kuweitiene în timpul invaziei din 1990. Mărturia ei a şocat o lume întreagă şi a declanşat primul Război din Golf. Mai târziu s-a aflat că tânăra era de fapt fiica ambsadorului Kuweitului în SUA, că de mulţi ani nu mai fusese în Kuweit, că nu văzuse nimic (nu avea cum să vadă pentru că era în SUA la momentul invaziei) şi că tot ce a relatat a fost o minciună pusă la cale de câteva organizaţii (s-a aflat şi numele acestora) în spatele cărora se aflau cu siguranţă unele servicii secrete.

Trăim într-o lume în care se încearcă zilnic dezinformarea şi manipularea noastră. Şi asta ne ocupa tot timpul…

Calin Alimpie

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI