Limitele democraţiei

Se apropie alegerile parlamentare. Foarte curând partidele politice, aflate în febra pregătitoare, ne vor propune lista candidaţilor pentru votul din 9 decembrie. Un soi de ospăţ în care, pentru foarte mulţi cetăţeni scârbiţi de ultimele evenimente, bucatele servite sunt greu digerabile. În ultimul sondaj de opinie lipsa încrederii în clasa politică şi produsul ei „democratic” – Parlamentul, a crescut până la 87% dintre respondenţi. E, poate, timpul să ne punem cu mare seriozitate întrebarea: ce profil, cum trebuie să fie cel pe care îl trimitem în Parlament să ne reprezinte? E bine să înţelegem că noi toţi suntem vinovaţi că am trimis continuu în principalul for legislativ al ţării gargaragii aculturali, buni de gură pe stradă, în cârciumi sau în şedinţele de partid dar incapabili să înţeleagă care este cu adevărat rostul lor în gestionarea treburilor ţării. Cei mai mulţi sunt mediocri intelectual, nu au cultură politică, economică sau juridică, nu vorbesc nici o limbă străină, nu au programe credibile şi li se împleticeşte limba în gură când rostesc concepte ca indicatori macro-economici sau integrare euro-atlantică. Vorbesc papagaliceşte de marea familie europeană fără să-i înţeleagă statutul şi principiile democratice. Puciul politic eşuat recent o dovedeşte cu prisosinţă. Ce ţară este aceea în care campionul absolut al chiulangiilor din Parlament (98,5% absenţe), despre care directorul  şcolii unde şi-a început stagiatura de profesor prin anii ’90 afirmă că se săturase să tot trimită omul de serviciu pentru a-l scula din somn şi a-l aduce la ore pe domnul profesor ostenit după o  noapte de poker sau chef, fără calităţi personale deosebite dar cu discurs – cam turbat-obsesiv în ultimul timp – care a adunat doar vreo 9000 de voturi (locul doi) în colegiul său electoral, ajunge preşedintele Senatului şi, printr-un joc gangsteresc, preşedinte interimar al României? Ce fel de preşedinte, fie el şi interimar, al statului este acela care, confundând confruntarea politică cu o încăierare de maidan,  afirmă la televizor că „Traian Băsescu nu scapă de mine decât dacă mă omoară!”?! Şi care totuşi ar fi votat şi astăzi de 32,49% dintre cetăţeni? Noi i-am trimis în Parlament pe Victor Ponta şi Crin Antonescu (portretizat me­morabil de Andrei Pleşu cu apelativul „nulitate volubilă”), pe Dan Şova, Ioan Ghişe şi Eugen Nicolăescu, ca să-i numesc doar pe cei mai vizibili.
Într-un extrem de interesant interviu acordat ziarului Adevărul, Iulia Motoc, fost raportor al ONU în Congo, o somitate în drept internaţional, în prezent judecător la Curtea Constituţională a făcut puţină lumină în culisele proaspetei suspendări eşuate. O ţară întreagă s-a întrebat de ce a fost amânată cu o lună decizia CC din moment ce aveau datele de la Biroul Electoral Central? Ei bine  pentru că, procedural, trei judecători (unul avea în ziua următoare programare la dentist) au cerut acest lucru. În nicio Constituţie europeană nu există o modalitate asemănătoare de suspendare a preşedintelui, a precizat judecătoarea Iulia Motoc, după care a adăugat că ar trebui să  existe o sancţiune pentru cei care au determinat această suspendare: „…în momentul când se ajunge la invalidarea suspendării, ar trebui ca, la rândul lui, Parlamentul, care se vede infirmat, să fie dizolvat. Este absurd ca o majoritate parlamentară, în orice moment, să poată decide suspendarea preşedintelui, în ciuda avizului Curţii, care nu a constatat fapte grave de încălcare a Constituţiei”. Democraţia trebuie să aibă şi ea nişte limite iar controlul constituţional poate împiedica tirania majorităţii.
Fiecare partid are cu siguranţă criteriile sale de a-şi alege candidaţii.  Se duce o surdă bătălie, nemărturisită,  între organizaţiile locale şi conducerea judeţeană sau centrală a partidului respectiv, fiecare considerând că trebuie să aibă ultimul cuvânt la selecţie. Totul în numele „democraţiei” invocate permanent, dar care se dovedeşte contondentă cu disciplina de partid. Primarii, care vor duce greul campaniei electorale, revendică şi ei, pe bună dreptate, să fie consultaţi. Politicienii români nu au auzit încă de strategii pregătitoare ale candidaţilor, care să vină cu programe realiste pentru comunitate nu doar cu sloganuri „mobilizatoare”; să arate convingător, concret, ce ar face ei pentru ţară şi pentru judeţul care i-a ales. Şi dacă sunt pregătiţi pentru resposabilitatea de reprezentant al  poporului. Pe moment candidează „democratic” cine doreşte, grila de selecţie fiind, de regulă, sondajele de opinie şi veto-ul conducerii, locale sau centrale. Eu unul mă îndoiesc puternic că doar sondajele de opinie, oricât de corecte, rezolvă calitatea clasei politice.

Mihai BABIŢCHI

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI