În 27 decembrie 1784: Horea și Cloșca, doi dintre conducătorii răscoalei țărănești din Transilvania, trădați de un pădurar, au fost prinși și duși în temnița din Alba Iulia

În 27 decembrie 1784: Horea și Cloșca, doi dintre conducătorii răscoalei țărănești din Transilvania, trădați de un pădurar, au fost prinși și duși în temnița din Alba Iulia

La data de 27 decembrie 1784, în pădurea Scoruşetului din Munții Gilău, au fost prinși prin trădarea pădurarului Anton Melzer din Abrud, Horea şi Cloşca, conducătorii răscoalei țărăneşti din Transilvania din anul 1784-1785.

”După ce vicecontele Kray şi-a dat seama că Horea şi Cloşca s-au ascuns în labirintul necunoscut de armată a munţilor din faţa Albacului, a chemat la el pe pădurarul Anton Meltzer din Abrud.

Acesta aflând de la vicecolonelul că s-a pus premiu mare pe capul conducătorilor răscoalei a propus un plan de prindere. Pentru asigurarea succesului acestui plan ca şi ocrotirea gornicilor care urmau să formeze echipele de prindere a lui Horea şi Cloşca, Meltzer mai propusese postarea unei trupe de militari în satul de la poalele munţilor.

Apoi pădurarul încredinţă executarea planului unui număr de şapte români din Râu Mare care cunoşteau bine munţii şi întreg ţinutul şi puteau să se apropie cu mult curaj de Horea, ca prieteni.

Astfel, fraţii Nutu de 50 de ani şi Ion de 32 de ani, împreună cu Gheorghe, Vasile şi Simion Matieş, cu Simion, Iacob şi Dumitru Neagu şi cu Ştefan Trif, primind paşapoarte ca să poată umbla nestingheriţi de străjile militare, au plecat în căutarea lui Horea şi Cloşca, împărţiţi în trei trupe. Grupa lui Nutu Maties a pornit peste muntele La Gura Muschilor spre Muntele Fulgerata, pe pârăul Fulgereti în sus, până la locul Scorucet. Au fost două zile de căutări zadarnice.

Deabia a treia zi, luni 27 decembrie, au descoperit urme în zăpada căzută de curând. Urmând aceste urme au dat, mai întâi, peste Cristea Nicolae, straja lui Horea şi Cloşca, pe care l-au silit să mărturisească unde sunt ascunşi căpitanii.

Astfel Horea şi Cloşca, au fost prinşi la 27 decembrie sub un brad pe jumătate găunos, lângă un foc mare la care se încălzeau. Ţăranii de care s-au folosit au dat de urma lor pe zăpada căzută proaspăt. Prinseră mai întâi, la o mică depărtare, pe o strajă a lor pe care o forţară să le spună unde se află căpitanii. Ţăranii erau şapte la număr din care numai patru aveau puşti.

Aceştia patru plecară înainte. Apropiindu-se de colibă, Horea îi primi ca pe prieteni. Îi întrebă dacă nu umblă cumva după vânat. Răspunseră că da şi că sunt siliţi să caute vânat pentru armată dar nu pot găsi nimic şi sunt pe jumătate îngheţaţi. Atunci Horea îi pofti să sadă lângă foc. Doi se aşezară lungă Horea, ceilalţi doi, lângă Cloşca.

Acesta îi întrebă numaidecât ce noutăţi mai sunt în sate. Răspunseră că oamenii peste tot se plâng de mulţimea cea mare a soldaţilor (cătanelor) încât poporul trebuie să fugă. “Acuşi îi scoatem noi şi pe ei de aici şi-i dăm dracului” ripostă Cloşca, înjurând. În timpul acesta se apropiară de foc cei trei ţărani rămaşi în urmă.

În acest moment Ştefan Trif şi Nutu Matieş se aruncară amândoi, unul asupra lui Horea, celălalt asupra lui Cloşca, îi prinseră de gât, îi trântiră la pământ şi cu ajutorul celorlalţi doi şi a celor trei sosiţi care alergară şi ei, îi legară. În timp ce îi legau, Horea scoase o mână de hârtii din sân şi le aruncă în flăcări.

Ţăranii ocupaţi fiind de legare, nu le-au putut salva. Temându-se ca nu cumva să cadă asupra lor oamenii lui Horea, îi duseră cât putură mai repede într-o stână de oi, ceva mai îndepărtată, de unde anunţară trupa de soldaţi, în căutarea lor şi ei. Soldaţii sosiră numaidecât şi gornicii îi predară îndată pe amândoi. Horea şi Cloşca erau înarmaţi cu puşti şi lănci. Cloşca mai avea în plus şi o pereche de pistoale. Alte lucruri la dânşii nu s-au aflat, nici cai, nici bani, nici scrisori, decât doar la Cloşca 6 florini.

Probabil că toate lucrurile – bănuieşte vicecolonelul Kray – le-au ascuns pe la prietenii lor sau le-au îngropat în pădure sub zăpadă. Ei spun că de aceea au stat aşa de mult ascunşi prin pădure pentru că voiau să meargă la Viena îndată ce vor fi sosit banii pe care-i ceruseră de la sate”. (Barbu Ştefãnescu Delavrancea, Revista Dacoromania – ediție omagială)

Pornită în toamna anului 1784 de moţii din Munţii Apuseni, răscoala se va extinde foarte repede în aproape toată Transilvania, ea devansând cu aproape cinci ani principiile revoluţiei franceze de la 1789 în care se cerea: „libertate, egalitate şi fraternitate”.

Revendicările răsculaţilor conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan au fost în principal sociale şi cereau desfiinţarea iobăgiei şi a claselor nobiliare ce exercitau importante constrângeri feudale asupra românilor. Nu peste foarte mult timp răscoala va căpăta accente de luptă naţională, împotriva clasei nobiliare maghiare ce asuprea populaţia românească majoritară din Transilvania.

După ce răscoala a cuprins aproape tot Ardealul, ea va fi înăbuşită în sânge cu o deosebită cruzime, de către nobilii maghiari și de armata imperială habsburgică.

La o lună după prinderea lui Horea şi Cloşca, a fost prins şi Crişan, cel de-al treilea conducător al răscoalei şi încarceraţi cu toți la Alba Iulia, unde primii doi au fost uciși prin tragere pe roată iar cel de-al treilea s-a spânzurat în temnița din Alba Iulia.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI