I Want to Break Free

Zilele trecute, am auzit întâmplător o conversație la cafea între două personaje, un el și o ea, probabil prieteni, ambii în jur de 30 de ani. Vorbeau cu oarecare aroganță despre un al treilea, Victor, care renunțase la facultatate în ultimul an, pur și simplu pentru că nu-i plăcea, ceea ce îl făcea un soi de pierde vară mai degrabă patetic. Ei nu erau astfel, ei nu renunțaseră, ceea ce le conferea acum poziția superioară din care se raportau la amicul lor ratat. Mi-am amintit imediat o serie de situații în care diverși cunoscuți, demoralizați și chinuiți, își deplângeau soarta, parcă inexorabilă, care le impunea să-și termine studiile începute sau să-și continue cariera aleasă la un moment dat, din cine știe ce motive, dar care acum nu erau decât o corvoadă, o permanentă dezamăgire. Spre deosebire de Victor însă, pentru ei  varianta reorientării nu părea o opțiune. Căci în mentalul colectiv renunțarea e un eșec în sine. E mai puțin importantă, irelevantă chiar, motivația,  rațiunea ei. Ai renunțat, ești un laș, un loser. Ai ales un drum, lucrurile trebuie duse până la capăt! Aceasta e singura cale onorabilă. Sacrificiul, „încremenirea în proiect” sunt  demne de admirație, pe când varianta cealaltă e motiv de desconsiderare, de dispreț.

În același timp însă, facem alegeri esențiale adesea fără să fim pregătiți. La 18 ani sau uneori chiar mult mai devreme ne alegem profesia, meseria, cariera.  Ne gândim la asta de mici, de când ne hărțuiau străini insipizi cu întrebări agasante, invariabil aceleași, despre obiectul principal al afecțiunii noastre (pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?) și destin (ce vrei să te faci când vei fi mare?). Aveam încă de atunci răspunsuri, culese din folclor, din imaginea prefabricată a succesului, din modelele, tiparele, eroii conturați în cultura familială, în școală, în societate. Medicul e mereu un personaj de referință, avocatul e brilliant și bogat în toate poveștile americane, economoștii fac magie pe Wall Street. Cu astfel de alegeri, auditoriul va fi sigur satisfăcut, iar părinții, mândri de aspirațiile deja înalte ale fragedei minți.

Facem o alegere determinantă fără suficiente date, fără a experimenta și, mult mai grav, fără date cardinale despre noi. Pentru că la vârsta aceea majoritatea ne cunoaștem prea puțin pentru a ști ce ni se potrivește cu adevărat. În procesul formării profesionale, accentul nu cade pe introspecție, pe descoperirea înclinațiilor, a talentului. Și dintre puținii norocoși care se cunosc pe sine, cei mai mulți, în chip firesc de altfel, nu au încă o personalitate configurată îndeajuns sau destulă încredere în ei înșiși pentru a-și asculta instinctul, atunci când acesta i-ar conduce pe o cale diferită de cea trasată din exterior, de familie sau de mesajul subliminal al socialului. Avem mai degrabă tendința de a nu dezamăgi, de a fi la înălțimea așteptărilor. Iar de multe ori, așteptările celorlalți, oricât de bine intenționați ar fi ei, fac abstracție de persoană, sunt  doar șabloane de succes. Sistemul educațional e uniformizant, depersonalizant și clișeizat, societatea impune agresiv trend-uri, iar părinții (când nu vorbim de ipoteza tragică în care caută să-și împlinească prin urmași propriile aspirații, niciodată concretizate),  înspăimântați  de perspectiva unei ghidări greșite și definitorii, preferă adesea un drum văzut ca sigur, care să-i confere tânărului confort material și social.

Urmând un astfel de traseu, multe alegeri se dovedesc dramatice, își devoră titularul încorsetat, care adesea eșueză  într-o mediocritate frustrantă,  ucid vise și irosesc absurd valori. Perseveranța într-o asemenea direcție, când alternativa e încă posibilă, e resemnare, mai degrabă  înfrângere, decât  reușită. În schimb, renunțarea la calea greșit aleasă, întru urmarea vocației adevărate, ruperea lanțurilor nu numai că nu reprezintă un eșec, dar sunt de-a dreptul o victorie. Pentru că a-ți schimba practic viața, a-ți asculta instinctul, în contextul unei mentalități generale deformate, pline de prejudecăți și al anxietății inevitabile generate de necunoscut, al incertutudinii unui nou drum, față de comoditatea familiarului, sunt în realitate acte de curaj. Cu atât mai mari cu cât calea aleasă e mai atipică, mai puțin comună și, totodată, mai nesigură. Dar poate cu atât mai deosebită, mai interesantă, iar urmărirea ei mai importantă.

 Ioana Romana Laurentiu,

partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI