Gioconda se mărită

Decor baroc cu scaune sculptate și tapițerie de mătase, oglinzi de cristal cu rame grele, aurite, cursuri de dans, scenografie, trandafiri, crini și orhidee sălbatice, fețe de masă lungi, înger-statuetă simbolică, în centrul mesei rotunde pentru șampanie, creat special de către un prieten, rochie din cea mai fină dantelă, ca o plasă de păianjen, în alb unt cu inserții aurii, comandată cu luni înainte și un voal ca o aură angelică, pantofi de designer aceeași nuanță, un mire în costum perfect asortat, ring de dans făcut special din lemn lăcuit, să alunece suav pașii în ritm de vals, căci mocheta groasă ar fi frânat mișcarea catifelată, sute de mărturii din porțelan cu monogramă, făcute manual de un artist plastic, ca suport pentru mici lumânări care, aprinse, aveau să inunde cu lumină sala de bal în așteptarea nuntașilor, porumbei albi pentru ieșirea din biserică, o trupă de cântăreți renumiți în zonă și părintele Pascu, duhovnicul meu dintotdeauna, fără binecuvântarea căruia nu îmi imaginam unirea. Și, în special, toată imaginația și tot sufletul mirilor dedicate, timp de un an, plănuirii momentului îndelung visat – nunta. Totul părea pregătit, era perfect. O poveste.

Cu o lună înainte de nuntă, vocea seacă a unei doamne uscate de la casa de modă m-a anunțat nonșalant că, din păcate, se produsese o eroare de comandă și materialul pentru rochie nu mai există. Și, de altfel, nici voalul diafan. Trebuiau alese altele. Culmea, telefonul ne-a găsit în magazinul de costume. Nici veșmântul mirelului nu se mai putea face. Orice alt costum, da,  acela, nu. Nu mai era material. Déjà vu! Faptul că de cinci luni, săptămânal, când voiam să-l comandăm ni se spunea că e prea devreme, dar că nu va fi nicio problemă, nu făcea să apară în chip magic materialul din pălăria vânzătoarei. Pantofii Cenușăresei desigur nu se mai potriveau cu noile ținute. Cu o săptămână înainte de nuntă, într-un accident domestic stupid, m-am tăiat serios la degetul mijlociu de la mâna dreaptă și m-am ales cu trei copci. Iar preotul, scumpul meu părinte, a fost pe neașteptate indisponibilizat. Cu o zi înainte, la sala de nunți, scaunele sculptate au fost asortate suprarealist cu scaune de cârciumă, căci nu erau destule pentru nuntași, ringul din lemn era de fapt din rumeguș presat, practic un coteț în decor baroc, mărturiile luminate nu mai aveau loc pe masă, căci aveau să troneze aperitivele, despre care discutasem de zeci de ori că nu au ce căuta acolo în deschidere. În ziua nunții, organizatorii au făcut pană în drum spre local, lumânările pentru mărturii s-au consumat neplanificat în decor, o cutie – care era cheia unei coregrafii exersate de luni de zile – nu încăpea pe ușa gigantică a restaurantului, o invitată remarca tăios și vocal că nu auzise de treizeci de ani încoace o trupă care să cânte mai fals, am aflat că păsările noaptea dorm (chiar și vara), iar porumbeii nu zboară numai pentru că e nuntă și directoarea hotelului, la curent cu întreaga desfășurare a evenimentului, făcându-și necontenit cruci, îmi transmitea printre descântece, cu voce tremurândă : ”S-au rupt brațele îngerului! Aduceți apa sfințită!”

Finalmente, toate neconcordanțele au rămas în spatele scenei și pentru spectatori totul a fost impecabil. O nuntă ca-n basme. Doar că mirii nu au făcut decât să pună totul în ordine, să se îngrijească obsesiv ca  totul să fie perfect pentru invitați, iar la jumătatea nunții mireasa, ascunsă de ochii nuntașilor în brațele proaspătului soț, după nesfârșite zâmbete formale, plângea înăbușit, cedând sub presiunea miilor de detalii care o sufocaseră, căpătând dimensiuni absolut disproporționate de tragedie greacă. Toate poveștile pe care le auzim încă din copilărie, fastul ultramediatizat al nunților regale, prezindențiale sau doar columbenești-mondene, filmele siropoase, literatura dulceagă și revistele de profil, comersanții de flori, rochii și aranjamente – o veritabilă industrie a mariajului, creează o atmosferă, un mit al nunții perfecte în care accentul cade pe elemente exterioare de fapt neînsemnate, prea pământești pentru un astfel de moment. Mirii intră într-un vârtej în care emoția devine imperceptibilă, esența se pierde în amănunte insignifiante. Jurămintele, promisiunea iubirii veșnice și unirea în fața lui Dumnezeu sunt obturate de elemente secundare. Dacă m-aș căsători astăzi, cu siguranță aș evita orice potențial factor pertubator. Aș vrea langă mine doar oamenii care nu ar concepe să nu fie acolo, care sunt sigură că ar vibra și ar fi încărcați de aceeași emoție. Aș vrea un mediu în care să fiu eu însămi și m-aș pregăti mai degrabă să am toți porii deschiși ca să simt. În rest, nimic nu ar conta. Până la urmă, decorul e irelevant când ești oricum înconjurat de îngeri.

 Ioana Romana Laurențiu

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI