Fotbal şi sânge

    Până nu demult, România nu dispunea de arene moderne, de cinci stele, dar avea echipe de fotbal capabile să lupte de la egal la egal cu granzii Europei. Şi spectatorii se înghesuiau să asiste, pe viu, la un meci din Divizia A, care între timp s-a metamorfozat într-o specialitate de biscuiţi, înregistrată cu acte în regulă la OSIM! Acum avem câteva stadioane, adevărate bijuterii arhitectonice, dar oamenii preferă să rămână la casele lor. Şi nu criza economică i-a îndepărtat, ci pur şi simplu nu mai au ce vedea. Şi pe deasupra mai au şi sentimentul insecurităţii. Încet, dar sigur, locul lor a fost luat de adevărate hoarde, care nu au nimic în comun cu sportul. Ei merg acolo doar pentru a-şi arăta muşchii, transformând tribunele în adevărate câmpuri de bătălie, în urma lor rămânând ruinele unor investiţii destul de costisitoare. Iar şefii lor sunt, mai nou, vedetele talk-show-urilor în care se dezbat problemele sportului românesc, răsfăţaţi de moderatorii avizi de rating. Pe cine mai interesează că, în urma actelor huliganice, foarte multe partide se dispută cu porţile închise? Or, fotbalul, prin excelenţă este, sau ar trebui să fie, un spectacol, ce nu poate fi perceput cu scaunele goale…
Săptămâna trecută, un individ aflat sub influenţa băuturii şi, se spune, a drogurilor, a pătruns nestingherit pe terenul de joc al cochetei arene din Ploieşti şi l-a lovit cu bestialitate pe un jucător al echipei vizitatoare. Nimeni de pe margine nu a avut vreo reacţie, oamenii de ordine fiind furaţi de dramatismul fazelor. Un caz izolat, am auzit câteva voci la televizor! Şi în alte părţi ale Europei se întâmplă ca indivizi dezaxaţi să ajungă până în preajma fotbaliştilor. Un exemplu elocvent s-a petrecut pe „Estadio de Luz” din Lisabona, la finala Campionatului European din 2004, atunci când un suporter al echipei din Barcelona avea ceva de împărţit cu un jucător ce părăsise gruparea catalană pentru rivala din Madrid. Omul a aruncat un fular în direcţia celui în cauză şi atât. De la o formă paşnică de protest şi până la vătămarea corporală este un drum destul de lung…
Nu m-aş fi oprit la acest subiect, unul izolat, vorba confratelui, dacă asemenea evenimente nu s-ar petrece pe orice stadion din ţară. Marea problemă este că cei chemaţi să asigure securitatea jucătorilor, spectatorilor şi arbitrilor nu-şi fac pe deplin datoria. În afara arenelor, jandarmii ar fi cei care trebuie să controleze „la sânge” fiecare om care trece poarta de acces. Te umflă râsul când vezi că soldaţi înarmaţi până-n dinţi scotocesc prin poşetele doamnelor şi domnişoarelor, confiscând brichete şi rujuri, pentru ca odată aşezat pe scaun să asişti la adevărate spectacole pirotehnice. Nu mai vorbim de celelalte arsenale de obiecte contondente. Oare cum au putut fi ele introduse?
Nici Liga Profesionistă de Fotbal, organismul care patronează activitatea fotbalistică de la noi nu poate fi absolvită de ceea ce vedem la întâlnirile din Liga 1. În 2007 l-a sancţionat drastic pe Ionel Ganea, atunci când acesta l-a strâns de gât pe arbitrul Dorin Mudura, reducându-i apoi pedeapsa. L-a tratat cu duhul blândeţei pe Mihai Stoica în momentul în care a coborât din lojă şi a lovit cu pumnul un spectator. În fine, au muşamalizat cazul în care jucătorii dinamovişti au aruncat suporterilor din tribune petarde şi fumigene învelite în fulare! Există chiar şi o lege menită să aigure securitatea pe stadioane, însă, aidoma multor acte normative, ea nu se aplică în spiritul şi litera ei!
Atunci de ce să ne mai mirăm că asistăm la asemenea evenimente tragice? Şi răspunsul îl găsim în celebrele cuvinte rostite de împăratul Napoleon Bonaparte, după ce pierduse bătălia de la Waterloo: „Astăzi, în frunte cu mine, nimeni nu şi-a făcut datoria!”

Dumitru HENEGAR

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI