Fără domnii fanariote!

Demisia de onoare este un gest extrem, la care recurg, în general, adevăraţii bărbaţi de stat, din democraţiile consolidate, ce pun mai presus de interesele mărunte, personale sau de grup, cauza celor mulţi, cei care
i-au propulsat în vârful ierarhiei. A rămas de notorietate gestul preşedintelui american Richard Nixon, care n-a ezitat să părăsească biroul oval al Casei Albe, după ce a fost dată în vileag „Afacerea Watergate”. În România postdecembristă, nu s-a consemnat nici măcar un caz similar, cu toate că s-au întâmplat destule fărădelegi care impuneau un asemenea deznodământ.
Traian Băsescu ar fi trebuit să-şi anunţe demisia de onoare chiar în seara zilei de 29 iulie 2012, imediat după aflarea rezultatului consemnat la referendum, în urma căruia 87,52 la sută dintre cei care s-au prezentat la scrutin au spus „DA”, şeful statului trebuie să plece de la Cotroceni. Dar n-a făcut-o!
Oare ce popor doreşte domnia sa să păstorească, dacă în 2009 a fost reconfirmat în funcţie de 5.274.063 de oameni, iar acum, 7.403.806 au socotit că încercatul „lup de mare” ar fi mai bine să lase altcuiva comanda navei numită „România”? Dânsul se leagă de tot felul de chichiţe procedurale, persistând în greşeală, din inconştienţă ori din interes, confundând legea electorală prin care a fost ales, cu cea a referendumului prin care a fost demis. Niciodată, în istoria României, n-a mai existat aşa ceva, chiar şi Nicolae Ceauşescu se prefăcea că ţine cont de expresia poporului reprezentată în Marea Adunare Naţională…
Dar, în aceeaşi seară, probabil la un alt post de televiziune, şi Crin Antonescu ar fi trebuit să ne anunţe că va dispărea din peisajul politic dâmboviţean. L-a auzit o ţară întreagă cum se lăuda la mitingul electoral din Bucureşti, organizat de USL în 26 iulie 2012: „Am pus rămăşag cu mine şi cu onoarea mea. Eu nu mai am ce căuta în politică, dacă duminică nu vom fi 9 milioane de români, curaţi, în lumină, în picioare!”. Şi au venit la urne fix 8.459.053 de oameni! Deci… Probabil, liniştea, armonia şi ciripitul păsărelelor din parc ori confortul din Palatul Cotroceni le-a sucit atât de mult minţile, încât nici suspendatul şi nici interimarul nu mai vor să-l părăsească!
Aceeaşi demisie de onoare ar fi trebuit să şi-o dea şi magistraţii Curţii Constituţionale, pentru că şi-au întinat demnitatea de judecători, prin comportamentul lor au aruncat ţara în haos. Pentru ei legalitatea se negociază, dincolo de articole, paragrafe şi aliniate înscrise în Legea Fundamentală. Cireaşa de pe tort a fost pusă de scrisoarea extrem de controversată, trimisă guvernului, girată aparent de preşedintele Curţii, Augustin Zegrean, dar semnată de Mircea Ştefan Minea, în care a fost adăugat un paragraf la hotărârea iniţială a înaltului for constituţional, paragraf ce contrazice, în totalitate, cele stabilite cu două zile înainte în plen, ce tinde să schimbe soarta referendumului. Cine a luat decizia? Cine a compus scrisoarea? Şi, mai ales, în ce scop? Iată întrebările la care organele abilitate ale statului trebuie să ne ofere un răspuns clar!
Presiunile au fost evidente, din ambele tabere, împotriva spiritului democratic în care ne amăgim că ne ducem veacul. La Traian Băsescu ne puteam aştepta. Îi cunoaştem modul de acţiune. Marea surpriză vine, însă, de la Crin Antonescu, cel care s-a declarat preşedinte-nejucător, dar care, acum, se vrea şi fotbalist şi arbitru, deşi face pe spectatorul. Iar declaraţia sa: „Erau motive de demisie!”, vizavi de plecarea lui Ioan Rus de la conducerea MAI, e o confirmare a faptului că Antonescu se simte prea bine la Cotroceni şi nu are de gând să plece prea curând de acolo. Iar dacă doi miniştri îşi prezintă demisia de onoare, neadmiţând amestecul în atribuţiile lor, iar preşedintele Curţii Constituţionale sesizează Comisia de la Veneţia despre anumite presiuni politice, situaţia devine extrem de complicată.
Un lucru este clar: nici Traian Băsescu şi cu atât mai mult Crin Antonescu nu înţeleg de ce ardelenii şi bănăţenii au votat, încă înainte de 1992, altfel decât moldovenii, muntenii sau oltenii. Dacă nu ştiu, le-o spunem noi: în Transilvania istorică n-au fost niciodată pe tron domnitori fanarioţi!
Dumitru HENEGAR

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI