Fabricile din Cugir, începutul sfârșitului: Cum s-a facut praf industria de aparare din Județul Alba

Amintiri despre trecut cu primul director al uzinelor libere din Cugir, în 1990, ing. Alexandru Jittu

În octombrie 1990, inginerului Alexandru Jittu i s-a propus funcția de director general al UM Cugir. În februarie 1992 și-a dat demisia, la presiunea sindicatelor din UM Cugir și sub influență politică. Două tentative de continuare a producției de electrocasnice, în parteneriate externe – mașina de cusut în parteneriat cu Elveția și mașină de spălat în parteneriat cu Franța – fuseseră res­pinse la Cugir.

Planul său de management privitor la împărțirea fabricilor din cadrul UM Cugir în 7 unități de producție de sine stătătoare a fost refuzat de sindicate și de reprezentanții politici ai județului Alba, FSN 1992. ”În 2004, când s-a închis forțat Fabrica de Mașini Unelte, aceasta avea atâtea comenzi de nu le putea duce, pentru SUA”, explică dezamăgit Jittu, la 30 de ani după investirea sa ca director. Mai mult, după emigrarea acestuia în SUA, în 1994, în Cugir, în țară, s-a lansat zvonul că fostul director Jittu făcuse bani grei din afacerea cu cuțitele de vânătoare Smith & Wesson ambalate la Cugir și de aceea a trebuit să își ia tălpășița. Cu tot cu o sumă frumușică de bani, se zvonea atunci.

În cele ce urmează, fostul director Alexandru Jittu rupe tăcerea și iese la rampă cu dezvăluiri menite să facă un dram de lumină asupra zvonurilor lansate nemeritat, în țară, pe seama lui. lMoțul din Pătrângeni-Zlatna, Alexandru Jittu, primul director al Uzinei Mecanice Cugir după Revoluție Alexandru Jittu era la revoluția din 1989 inginer șef de secție la Mașini Unelte Montaj. Avea 35 de ani. Abia foarte târziu a aflat că era în rezerva de cadre a CIES-ului (Centrala Industrială pentru Echipament Special), din 1987, ca potențial viitor director general.

CITEȘTE ȘI: MARȘ în semn de protest la Cugir: Angajații Uzinei Mecanice și a Fabricii de Arme continuă GREVA pentru condiții de muncă mai bune

La Revoluție, director general era Dănilă Petrea, căruia i-a urmat la conducerea uzinei. ”Un om pe care l-am respectat foarte mult, un profesionist, care m-ar fi vrut înainte șef de secție la Mecanică 7, la Uzina de sus. La București m-am deplasat la CIES, unde le-am declarat că nu aș accepta funcția de director general al UM Cugir, pentru că nimeni nu s-a consultat cu mine înainte de a lua această decizie. I-am comunicat ministrului refuzul meu.

Era ministru atunci un anume Zisu, fostul director la Pitești, care ne dădea înainte motoarele electrice pentru mașina de spălat produsă la Cugir. Dânsul a zâmbit la auzul refuzului meu și a scos un dosar din biroul dânsului. Pe dosar scria Uzina Mecanică Cugir, ing. Jittu Alexandru. Mi-a zis: «Domnule Jittu, din 1985, când directorul Bunea v-a chemat la Mașini – Unelte, pentru că nu puteau fi livrate cele 20 de mașini, producție specială, la ruși, de ce ați acceptat să ajutați uzina?». I-am spus că mi s-a părut firesc, că erau în joc câteva zeci de milioane de ruble, era vorba și de implicații politice.

M-a mai întrebat: «De ce în acțiunea Pitești, de retehnologizare a secției utilaje sudură, unde nu ați avut niciun aport ca inginer proiectant, ați acceptat din nou, când directorul Bunea v-a solicitat, să rezolvați funcționarea mașinilor proiectate de institutele de Sudură București, Timișoara și Bistrița?». I-am răspuns că acolo au fost proiectate trei piese și au fost puse pe masă așteptând să comunice singure. Rolul meu a fost să le fac să comunice. A fost o acțiune de retehnologizare la Pitești în 1996, o acțiune pe care americanii au făcut-o abia în 1997 la ei în țară. Când am constatat acest decalaj, după emigrarea mea în SUA, am fost mândru de inginerii români. La final, ministrul Zisu mi-a spus că asta mi-e crucea, trebuie să o duc. M-am întors la Cugir, ca director general”.

UM Cugir 1990 – sindicate libere și 18.000 de angajați în grevă

”Primul lucru pe care a trebuit să-l fac în calitate de director general a fost să stabilizez activitatea în uzină. Erau greve peste tot, aveam contracte de onorat, la electrocasnice, la producție specială, la uzinele de sus și de jos. Era producție serioasă de făcut, iar lumea încă fierbea în toamna anului 1990. Am luat revendicările sindicatelor, secție cu secție, erau peste 17.500 de salariați. Unele cereri erau drepte, altele nu. Le-am spus că uzina nu este un sac fără fund, din care să tot iei și să nu mai pui la loc.

Treptat, grevele au scăzut în intensitate”, explică Alexandru Jittu. Apoi, m-am gândit că ar fi foarte bine ca și noi, și toate cele 18 fabrici arondate atunci la CIES, să fie independente. Ni s-a cerut să aprobăm regulamentul de înființare a Regiei Autonome de Tehnică Militară (RATMIL). Atunci eu am trimis la București un contra-document cu 18 puncte. Nu a fost luat în considerare. El a devenit important ulterior, după ce am plecat din țară. Aceste 18 puncte au stat la baza legislației concepute de Guvernul Roman pentru înzestrarea armatei.

Am purtat atunci discuții la București cu general-maior inginer Maftei Roșca, șeful CIES-ului, referitor la pregătirea noastră ca viitori producători NATO. Generalul Roșca are acum 79 de ani, e un om care a ținut la orașul Cugir toată viața. Mi-a transmis că trebuie să fim pregătiți din timp pentru armamentul de tip NATO, chiar dacă România nu era încă în NATO. Aveam însă dotări pentru producție și resursă umană foarte bine pregătită. Una dintre ideile dânsului a fost acea controversată fabrică de bricege/cuțite Smith & Wesson din SUA. Mi-a spus că fabrica din SUA care produce sub sigla Smith & Wesson a fost lovită de criză și cumpărarea capacității de producție a acesteia ar fi fost o portiță pentru noi să ajungem la marele producător, cumva să producem sub licența lor. Ideea mi s-a părut atrăgătoare.

Erau cuțite de vânătoare, bricege. Am fost în SUA, am văzut fabrica, avea două diviziuni, una producea bricege și alta bidoane pentru ulei de motor. Au fost sute de mii de subansamble, pentru bricege și cuțite care au ajuns în România, trebuia doar pus un nit, trebuiau frumos așezate în cutii și vândute. Exista piață de desfacere în Statele Unite. Am încercat să negociez afacerea la New York însă mi s-a spus că afacerea fusese negociată de CIES București, eu doar trebuia să semnez. Repet, afacerea era considerată o portiță de intrare spre marele brand Smith & Wesson.

Însă, în țară, la Cugir, reacția față de această afacere a fost extrem de negativă. Referindu-mă la cuțite, vă spun că în România au venit câteva sute de mii de subansamble care trebuiau doar asamblate, împachetate și vândute. În România, l-am rugat pe directorul comercial de import-export să facă o ofertă de preț pentru magazinele prin care erau vândute și înainte cuțitele și bricegele.

La București existau încă societățile de comerț exterior prin care urma să vindem produsele Smith & Wesson în SUA, cu prețul pe care l-am dat noi. Din câte îmi aduc aminte, prețurile variau între 15-25 dolari/bucata: briceagul, cuțitul de vânătoare, teaca și cutia. Dacă se respecta această afacere, Uzina ar fi făcut câteva milioane de dolari. În România, când s-au văzut aceste obiecte frumos ambalate, a început vânzarea lor la negru. Puteam eu să împiedic asta? Nu, pentru că eram un singur om. România plătise 1,25 milioane de dolari pentru preluarea activității a două fabrici din State: fabrica de bidoane și fabrica de cuțite.

Americanii au livrat materia primă finită la Cugir, care urma să fie asamblată și vândută. Afacerea cu bidoane de ulei pentru motor a fost dată de Cugir Uzinei din Drăgășani pentru acoperirea unei datorii de circa 400.000 de dolari. Mi s-a transmis de la Drăgășani, ulterior, că uzina a supraviețuit încă 5 ani, a avut ce da de lucru la angajați, au vândut bidoanele legal.

Cum s-au evaporat cuțitele și bricegele americanilor de la Smith & Wesson Jittu explică:

”Mi s-a atras atenția, pe parcurs, că «sunt singur». Afacerea era însă în curtea noastră, trebuia să vedem dacă iese ceva din ea. Dar nu s-a vrut. Trendul era ca să se profite cât mai mult, individual, profitându-se de funcții. Astfel, au fost vândute la negru aceste seturi de cuțite pe piața românească, noilor patroni, și pe piața Iugoslaviei. Eu am fost informat de către oamenii care le produceau că, în fiecare zi, erau sunați să trimită fără factură aceste cutii cu cuțite. Au dispărut, nu au fost contabilizate, pentru că au fost date fără factură.

Curtea de Conturi a făcut ulterior verificări și… nu a descoperit nimic în neregulă! La fel a fost ghidată și difuzarea mașinilor de spălat automatic. Eu știu că am fost numit «directorul săracilor». Am crezut că săracii stau în spatele meu, să se îmbogățească, dar nu au făcut-o, m-au trădat. Dar pasărea piere pe limba ei. De exemplu, la Cugir, după-amiaza era coadă la vagoanele care plecau cu mașini de spălat în țară. Erau directorii x, y, z. Directorul x spunea: «Vagonul ăsta e al meu, pleacă la București». Directorul y spunea: «Vagonul ăsta e al meu, pleacă la Cluj».

Bieții muncitori de la Mecanică 4 nu puteau face atâta producție de mașini automate, câte se vindeau. Legal, cu factură, dar cu destinație preferențială, spre diferite societăți comerciale din țară. Era o harababură atunci. Mașinile de spălat nu se aruncau peste gard. Dar mașini de cusut, da. Mașini de tăiței, da. Fușeraie, da. Era celebră uzina din Cugir pentru fușeraiele care le făceau meseriașii de aici. Stătea câte cineva de partea cealaltă a gardului și le prindea. Iar soldatul care păzea fabrica era la post, în foișor. Dacă am comentat, superiorul lui mi-a atras atenția că «sunt singur». Soția mea era sunată în miez de noapte, când eu eram în delegație, să i se atragă atenția s-o las mai moale”.

Încercarea de reorganizare a Uzinei Mecanice Cugir – eșecul cu care a început sfârșitul acesteia

”În octombrie 1991 a venit generalul Roșca la Cugir, pentru a pune pe picioare planul de reorganizare a UM Cugir: fabrica de Mașini – Unelte, Electrocasnice, cele două Sculării, Concepția, Special 1 și Special 2, alte produse speciale. Pe vremea mea, Fabrica de Mașini Unelte avea vreo 3000 de salariați. Poate că, dacă se desprindea, Mașini Unelte mai exista și în ziua de azi, nu cu atâția angajați, dar mai exista încă. Ar fi fost mult mai ușor de condus, fiecare cu profilul lor, dar interconectate. La fel și Fabrica de Electrocasnice. Jos, la Uzină, erau cam 10.000 de muncitori, iar la Uzina de sus, cam 7.500. Poate că nu ar fi rămas cu atâția angajați, pentru că mulți nu aveau ce căuta acolo. Mulți credeau că e o întreprindere de stat unde trebuia să… stai! La Specială 1 se produceau pistoletul, AKM-ul. A fost cerință pe piață, mai rezistă și azi”, ne spune Jittu.

De ce am pierdut în anii 90 piețele de desfacere a armamentului Din discuțiile purtate cu domnul Jittu, am dedus că Uzina din Cugir (și altele ca ea din țară) a pierdut treptat piețele de armament deoarece au fost probleme cu aprovizionarea, cu materia primă livrată de la noi din țară. Erau întârzieri de la combinatul de la Galați, de la Hunedoara, de la Făgăraș. ”În 1991 a început războiul din Irak. Eu, când am văzut stilul lor de război, punct țintit punct lovit, am înțeles că suntem terminați din punct de vedere al producției noastre militare. Ce aveam noi, respectiv armament tip Al 2-lea Război Mondial, nu mai era competitiv. În Irak era plin de așa ceva, dar nu au avut când să le folosească. Americanii le-au dat cu rachete. Noi aveam artilerie antiaeriană cu două sau cu patru țevi. Avioanele americanilor erau atât de rapide încât cei de jos nici nu apucau să apese pe trăgaci și erau deja explodați”, opinează Jittu.

Despre decăderea industriei românești, în anii 90, fostul director de la UM Cugir explică: ”În 1990, prim-ministrul României a ieșit pe televiziune și a transmis un mesaj care m-a înfuriat: cum că industria României este un morman de fier vechi. Eu am văzut în asta o invitație pentru șacalii de afară: veniți, devorați totul. De ce în celelalte țări vestice nu a fost tăiată industria și dată la fier vechi? România, în 1990, avea încă o economie foarte puternică. Ce am văzut în industria americană în 1994 era incomparabil cu ce dotări avea UM Cugir, mă refer la mașini unelte, în 1990. Din păcate, au fost vândute la fier vechi. Industria României era mai puternică decât a Poloniei, decât a Turciei. Azi e plină România de produse din țări care în 1990 erau mai puțin tehnologizate decât noi”.

Am plecat, nu am fugit în State ”Când am plecat în Statele Unite mi-am predat toate actele românești – buletin, livret militar, am fost verificat. Am plecat legal, ca cetățean român, cu familia. Am aflat ulterior că «am fugit» în SUA cu banii făcuți de pe cuțitele Smith & Wesson. Vă spun că am plecat în State cu bani împrumutați de la un văr de-al meu, inginer din Alba Iulia, și cu banii pentru care am girat apartamentul din Cugir, plus o sumă făcută pe o firmă de-a mea, din Cugir.

Când am plecat din țară, am plecat cu pașaportul turistic românesc, am predat buletinul. Sunt cetățean româno-canadian. În septembrie 2019 mi-am făcut din nou buletin românesc pentru a putea vota. În 1994, când am plecat din țară, se înființaseră 196 de partide în România”, ne spune Jittu. Fostul director de la fabricile din Cugir a preferat să lase cititorii să răspundă concret la întrebarea: ”Putea fi salvată uzina din Cugir?”. ”După toate câte v-am enumerat mai sus, vi se pare că uzinele din Cugir au pornit în 1990 pe un drum al salvării, că s-a dorit acest lucru?”, conchide dezamăgit Alexandru Jittu.

Nicoleta IDITA – TOMUȚA

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI