Dezamăgire

Ieri s-au năruit speranţele noastre de a mai urca pe podiumul de premiere la ediţia din acest an a Jocurilor Olimpice. Caiaciştii români au ratat vânjos în ambele finale la care au participat: la canoe 2 s-au situat pe locul şapte şi la caiac 4 au venit şi mai „bine”, adică ultimii. Alături de gimnastică şi, mai nou, şi de scrimă, sporturile pe apă erau unele la care sportivii români se situau constant pe primele locuri. În multe dintre probele de la Londra 2012 au fost consideraţi printre favoriţi, dar nu au reuşit să câştige nici măcar o medalie.
Dezamăgirea noastră e mare. Nu avem prea multe motive de mândrie şi performanţele sportive rămăseseră unul dintre ele. Din nefericire nu mai este aşa şi noi toţi, ca popor, suntem vinovaţi. Spun că este o vină colectivă pentru că ne-am lăsat influenţaţi, în sărăcia noastră, de lideri de opinie care criticau de câte ori aveau ocazia cheltuirea banului public pentru sport şi cultură. S-a creat astfel ideea că sportul şi artele sunt nişte domenii de rang doi, sau chiar trei şi că susţinerea lor financiară nu-şi are rostul. Astfel că nu mai avem un minister dedicat sportului. El a fost desfiinţat definitiv în anul 2009, când sportul a fost trecut la ministerul Educaţiei.
Munca sportivilor, efectele rezultatelor lor asupra imaginii României în exterior au fost uitate. Valorile au fost lăsate să se descurce singure, că doar au dovedit că pot. Noi, ne spuneau şi ne spun încă unii dintre aceşti lideri de opinie, avem probleme mai urgente cum ar fi sprijinirea la nesfârşit a neputincioşilor. Atenţie, nu spun că nu trebuie să existe un sistem de asistenţă socială, dar parcă la noi e prea extins! Sunt şomeri care refuză să se angajeze pe perioada cât primesc ajutorul de şomaj că doar e mai bine să stai acasă şi banii să vină. În urmă cu ceva ani a fost instituită şi acordată pensia minimă de 350 de lei pentru persoane care în viaţa lor n-au contribuit cu nimic nu numai la bugetul asigurărilor sociale, ci la bunăstarea comunităţii din care fac parte în general. Exemplele ar putea continua. Manipulaţi, lor le plângem de milă pentru că politicienii îi aruncă în faţă, îi folosesc ori de câte ori duc vreo luptă pentru putere. Sunt mulţi şi votul lor contează! Prin comparaţie sportivii sunt puţini, nu atârnă atât de greu în balanţa electorală. În plus, în furia demolatoare din primii ani post­revoluţionari Daciada, ideea de sport de masă a fost ucisă. Odată cu ea bazele sportive mai mici au devenit ruine. De unde să mai selectezi talentele autentice? Subfinanţarea s-a accentuat cu fiecare an care a trecut. Recompensele pentru obţinerea unui titlu olimpic, mondial, european sau naţional sunt extrem de mici faţă de cele din alte state şi faţă de efortul depus. Mai există motivaţie? Nu prea. Şi pentru că am pornit să scriu aceste rânduri după eşecul caiaciştilor şi canoiştilor trebuie să mai adaug o circumstanţă atenuantă: egoismul proprietarilor de la Snagov: principala bază de antrenament este acum invadată de bărci cu motor.
Finanţarea sportului a fost lăsată aproape în exclusivitate în seama privaţilor. Ei se descurcă cât de cât în fotbal, în Liga I. În celelalte ligi suflă vânt de sărăcie şi desfiinţare a cluburilor. Celelalte ramuri sportive abia mai supravieţuiesc. Putem să cerem mai mult decât au reuşit să facă sportivilor noştri? Eu cred că nu. Oricum nu înainte de a ne revizui atitudinea faţă de sport. Multe din cele de mai sus sunt aplicabile şi în domeniul culturii. Suntem dezamăgiţi? Da, dar ar trebui să fim în primul rând dezamăgiţi de noi înşine!

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI