Definiția Constituțională a Căsătoriei și Parteneriatul Civil

Este vehiculată în ultimul timp ideea falsă că definirea constituțională a căsătoriei – în fond o translatare a acelorași termeni folosiți în Codul Civil, bărbat și femeie în loc de soti –  ar determina o schimbare în statutul juridic al relațiilor sociale bazate pe iubirea dintre două persoane. Există două confuzii care afectează această premisă profund neadevărată: pe de o parte că ceea ce se modifică ar fi definiția familiei înseși, iar pe de altă parte, că ar exista deja un drept individual pe care această modificare o încalcă.

Premisa enunțată si de la care am observat că se începe argumentația celor două pretinse încălcări, pe lângă cele două confuzii cu care este viciată, este lipsită de conținut juridic pentru că, în dreptul civil român, relația de iubire dintre două persoane, deși purtătoare a unui necontestat conținut afectiv, nu are niciun conținut juridic în afara cazurilor strict și limitativ reglementate de Codul Civil și izvorâte din logodnă („promisiune reciprocă de a încheia căsătoria”  pentru încheierea căreia este necesară îndeplinirea condițiilor de fond pentru încheierea căsătoriei) și căsătorie („uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii, în scopul de a întemeia o familie”).

Așadar, în sistemul de drept românesc în vigoare la momentul de față, relația de iubire dintre două persoane are efecte juridice numai în măsura în care se încadrează în dispozițiile art. 259 și urm. C.civ., respectiv este concretizată în căsătoria sau logodna dintre un bărbat și o femeie. Relația dintre două persoane care nu sunt logodite ori căsătorite nu reprezintă o situație de drept, ci una de fapt. Doar cu privire la copiii rezultați din acest tip de relație, legiuitorul a consacrat – inclusiv constituțional – o stare de drept, respectiv  egalitatea de drepturi cu cele ale copiilor rezultați din căsătorie.

Oricum ar fi, pentru subiectul în discuție rezultă că parteneriatele nu sunt recunoscute juridic indiferent de caracterul lor heterosexual sau de același sex. Aceasta, în principal pentru că legiuitorul național a acordat o deosebită relevantă aspectului subiectiv în această materie care reglementează un plan atât de personal de existentă, iar aspectul subiectiv a fost limpezit prin aplicarea unui singur, dar elementar criteriu respectiv intenția, asumarea, angajamentul ori, cum a mai fost el definit în doctrină, legământul. În lipsa unei asumări care să îmbrace o formă juridică (de la promisiune în cazul logodnei la angajament în cazul căsătoriei), relevanța juridică nu există.

Mai mult decât atât, legiuitorul a statuat în mod expres că nici parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute în România (art 277 C.civ.)

Cât priveste caracterul heterosexual al căsătoriei, în Noul Cod civil comentat se prevede în mod expres că în România „caracterul heterosexual al căsătoriei este de ordine publică”.

Astfel, pentru aceste argumente, premisa însăși că modificarea art. 48 alin. 1 din Constituție ar determina o schimbare în statutul juridic al relațiilor sociale bazate pe iubirea dintre două persoane este superfluă atât timp cât, o astfel de relație nematerializată în căsătorie este caracterizată, în esența ei, prin lipsa oricăror efecte juridice în afara celor expres si limitativ prevăzute de legiuitorul național.

(av. Ana – Corina Săcrieru)

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI