Cum se sărbătorește Paștele în Jidvei, un sat săsesc din Transilvania. Obiceiuri și tradiții prilejuite de cea mai mare sărbătoare a creștinătății

Cu o atestare documentară de 700 de ani, Jidveiul este o comună transilvăneană, parte integrantă a județului Alba, care se evidențiază în peisajul social prin diversitatea etnică, iar în peisajul economico-natural ca o emblemă a domeniului vini-viticol. Localitatea Jidvei, centrul comunei, este și locul care concentrează esența vieții unei comunități multietnice cu obiceiuri și tradiții care adesea se intersectează păstrându-și totuși autenticitatea.

În prezent, populația comunei este majoritar română, urmată de cea rromă, germană și maghiară. Dar nu demult, proporția era alta: în urmă cu 27 de ani populația majoritară era cea germană, populație care într-un imens exod post-revoluționar a părăsit aceste meleaguri ,,repatriindu-se”. Cu toate acestea, sașii se întorc anual la prima casă, iar cei rămași luptă să ducă mai departe obiceiurile și tradițiile pe care românii, concetățenii lor, le-au însușit.

Paștele, sărbătoarea cea mai mare a creștinității, este evenimentul religios pentru care credincioșii se pregătesc cu șapte săptămâni înainte. Fiind o sărbătoare a primăverii, gospodarii încep tare devreme curățenia în case, în curți, la porți. Obiceiul acesta a fost foarte bine asimilat și păstrat de la sași. Aceștia aveau un adevărat cult al curățeniei, ordinii și disciplinei, cult pe care mulți l-au păstrat și-l duc mai departe, transmițându-l și copiilor. Copacii, pomii fructiferi sunt toaletați, văruiți, podețele, gardurile, ramele ferestrelor sunt frumos vopsite, semn al primenirii de primăvară.

Lăsatul postului sau al secului este marcat în această zona printr-un ritual practicat mai ales de copii și care se numește silitul în strânsâ legătură cu restricțiile impuse de post. Seara, copiii se strâng pe dealuri unde aprind ruguri de lemne sau, cel mai adesea, cauciucuri pe care le rotesc deasupra capului sau le dau drumul din vârful dealului, alungând, astfel, iarna și făcând loc primăverii.

În localitatea Jidvei, majoritatea locuitorilor este de religie ortodoxă, dar mai există comunități deloc neglijabile de greco-catolici, reformați și evanghelici. Din păcate Paștele coincide destul de rar la toate cultele religioase, dar cu toate acestea este o delectare să urmărești derularea tuturor obiceiurile ce preced sau ce marchează Învierea lui Iisus Hristos.

Paştele reprezintă sărbătoarea Învierii lui Iisus Christos. Începutul acestei sărbători e văzut chiar în Cina cea de Taină, pâinea şi vinul simbolizând sacrificiul trupului şi al sângelui, ca preţ al răscumpărării. Zona fiind una renumită pentru vinul produs aici, cred că este binecuvântată de D-zeu și de fiul său, Iisus Hristos, licoarea bahică nelipsind de Paște de pe mesele credincioșilor.

Oamenii nu uită nici de cei trecuți în lumea de dincolo: în preajma Floriilor, familiile merg in cimitire unde cu râvnă curăță mormintele celor dragi, plantează flori de primăvară, aprind lumânări pentru sufletele celor plecați dintre noi. În sâmbăta premergătoare Floriilor, preoții tuturor cultelor oficiază slujbe în cimitire, iar candelele ard zile și nopți întregi coborând cerul înstelat pe pământ.

Sărbătoarea Intrării în Ierusalim a lui Iisus Hristos, premergătoare Paștelui, este evenimentul care rememorează primirea triumfală a Mântuitorului. Ungurii obișnuiesc ca de Florii să-și împodobească porțile și casele cu coronițe de sălcii sau alte flori de primăvară, sașii ridică în fața caselor unde locuiesc fete câte un pomișor tânăr împodobit cu batiste și flori de primăvară, iar românii au îmbinat aceste obiceiuri, împodobindu-și și ei casele, pomii, curțile cu crenguțe tinere de salcie.

În perioada când comunitatea de sași era numeroasă, la Florii, dar și la Paște, se dădea frâu liber distracției, astfel că în curtea bisericii lor, iar mai apoi la Căminul Cultural se încingeau baluri foarte bine organizate, cu parade ale costumelor populare, dar și ale costumelor de carnaval.

O semnificaţie foarte importantă o are Joia Mare din Săptămâna Patimilor. Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentrează asupra casei, a curţii, pentru ca totul să fie curat, primenit, gata  de a primi vestea Învierii Domnului Iisus Hristos. Femeile românce, săsoaice sau unguroaice respectă același ritual în Joia Mare. Se fac cozonacii, se frământă pâinea de casă, se coc prăjituri, se vopsesc ouăle. De obicei, copiii mai mari sunt cei care vopsesc ouăle. Cu frunze de ceapă roșie sau galbenă, cu spanac sau sfeclă roșie, ouăle ies în culori cât se poate de naturale. Diferitele frunzulițe și flori aplicate pe ele le dau un plus de frumusețe.

Vinerea este ziua neagră, a sacrificiului, ziua patimilor și zi de doliu în care a fost răstignit și a murit Mântuitorul. Cei care pot, țin post negru, dar important este că fiecare conștientizează momentul sacrificiului suprem.

Seara, biserica este cea care adună localnicii din nou. Se înconjoară biserica de trei ori, moment foarte emoționant și apreciat foarte mult și de copii. Chiar dacă toți așteaptă vreme bună, știu la fel de bine că dacă plouă în vinerea mare va urma o vară rodnică, iar dacă va fi senin va fi secetă.  Sâmbăta este ziua dedicată ultimilor pregătiri. Se termină toate felurile de mâncare, prăjiturile, dar și băuturile. Specifice zonei sunt: ciorba de miel cu kervel (o plantă-condiment acrișoară), friptura de miel împănat, supa de tăiței, cozonacii cu nucă, vinul roșu. O altă delicatesă și, în același timp un preparat specific Paștelui, e drobul de miel preparat cu un mănunchi de kervel care-i dă o savoare unică.

Conform tradiţiei, la miezul nopţii dintre sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun straie noi, iau câte o lumânare şi pornesc către biserică pentru a primi Lumină. Acasă le e îngăduit să rămână doar celor foarte bolnavi și copiilor mici. Slujba de Înviere se încheie cu împărțirea paștilor, respectiv a pâinii și vinului binecuvântate de preot. Sașii, dar și maghiarii, participă doar la slujba din prima zi de Paște, slujbă la care se binecuvîntează parte din bucatele ce vor fi servite la masă. Un obicei comun tuturor este cel al înnoirii ținutei. Copiii sunt îmbrăcați din cap până în picioare cu haine noi, iar adulții trebuie să poarte cel puțin un obiect vestimentar nou pentru a le merge bine tot anul.

Sărbătoarea dă un aer aparte locului și oamenilor. Fericirea le radiază pe fețe, bunăvoința și generozitatea sunt trăsăturile care marchează pe toată lumea. Cu mândrie și respect fiecare român își însușește pentru un timp saluturile:

-Hristos a înviat!

-Adevărat a înviat!

Ouăle vopsite sunt la mare căutare pentru că se dăruiesc copiilor care pleacă la ,,udat”. Băieții pleacă a doua zi din casă în casă unde sunt fete pentru ,,a le stropi”, în fapt un obicei de a parfuma tinerele fete,, să nu se ofilească”, să le meargă bine până la sărbătorile viitoare. Acest obicei, devenit tradiție, s-a transmis de la sași și maghiari, iar românii l-au preluat și l-au asimilat cu mare drag.

Până la urmă, contează mai puțin dacă ții post sau nu, dacă mergi la biserică regulat sau doar la sărbători, dacă știi o rugăciune sau le știi pe toate, dacă ești român sau nu – sărbătoarea aceasta e semnul unui nou început, a unuia mai curat și mai plin de lumină. Și toate acestea pentru că în ziua de Paști Cineva și-a dat viața pentru a ni se ierta nouă păcatele .

Articol scris de Raluca Crișan (26 de ani) (foto stanga), absolventă a Colegiului Național ”Horea, Cloșca și Crișan” din Alba Iulia și a Universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, Facultatea de Litere – Departamentul Limbi Moderne Aplicate.

Mai multe articole se pot găsi pe blogul ei: www.borderless.ro.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI