Cine ştie nu câştigă!

Recunosc: nu sunt o ascultătoare fidelă a radioului, fie el FM sau de alt tip. S-a întâmplat însă să ascult destul de mult timp, duminică seara, postul România Cultural. Se transmitea înregistrarea unui concurs de cultură generală „Cine ştie, câştigă” ai cărui protagonişti erau elevi. Ediţia pe care am ascultat-o şi din care am avut multe lucruri noi de aflat, se defăşura la Baia Mare şi era dedicată judeţului Maramureş. Concursul este organizat după toate regulile: concurenţi (foarte bine pregătiţi), juriu, public şi premii. Ei bine premiile destul de subţirele. Ceva CD-uri, atlase şi alte surse de informaţii şi sume destul de mici, de genul 50 de lei… Suma aceasta era oferită de Primăria Baia Mare nu concurenţilor, ci oricărei persoane din public care dădea un răspuns corect. Deci tot despre cunoaştere era vorba. Oricum, nici sumele pentru concurenţi nu au fost mult mai mari, crainica, probabil de jenă, nici nu le-a anunţat. Învingătorul ediţiei (şi sunt convinsă că nici în alte judeţe sumele oferite drept premiu de autorităţile locale nu sunt mai consistente) a câştigat respectul celorlalţi că despre altceva nu s-a prea pus problema.
Între cele întâmplate la un concurs şcolar şi cele ce se petrec zi de zi, lună de lună, an de an în tot restul societăţii noastre aproape că nu există diferenţe. „Ai carte, ai parte!” este o zicere acum golită de conţinut. Ea este o bună teorie, dar care nu-şi mai are corespondentul în practică. Prin urmare nu mai mobilizează pe nimeni şi cei care se apleacă spre cunoaştere nu o mai fac pentru a „avea parte”, ci din respect faţă de propria persoană. Sau pentru a „avea parte” în… altă parte, mai departe de România. Pentru că aici maneaua, prostul gust, amatorismul şi nepriceperea ambalate strălucitor şi derutant în noul limbaj de lemn, obrăznicia ridicată la rang de artă, lichelismul (şi desigur că dumneavoastră mai puteţi completa lista atributelor negative) sunt cele care asigură unei persoane reuşita.
În aceste zile aniversăm evenimentele din decembrie 1989, cele care ne-au adus democraţia. În cei 21 de ani care s-au scurs de-atunci scara valorilor (mă refer în primul rând la cele morale şi de bun simţ care ar trebui să fie aceleaşi indiferent de regimul politic) s-a întors cu susul în jos şi asta explică într-o bună măsură de ce clasa politică românească în totalitatea ei este privită cu suspiciune în afara graniţelor, de ce România nu are aproape niciun cuvânt de spus în politica externă, de ce sunt prea puţini oamenii de stat care ne vizitează sau, cel mai grav dintre toate, de ce Comisia Europeană simte nevoia să-şi trimită la Bucureşti observatorii care să dea sfaturi guvernului şi să monitorizeze buna cheltuire a fondurilor europene. Ne deranjează această tentativă de intruziune în treburile noastre, o privim aproape ca pe o pierdere a suveranităţii, cu aceeaşi amărăciune cu care înaintaşii noştri priveau prezenţa la nord de Dunăre a beilerbegilor (guvernatorilor turci). Explică şi migraţia fără precedent a românilor spre vest acolo unde nu este „acasă”, unde luptă cu diferenţele culturale sau chiar cu unele prejudecăţi doar pentru că acolo valoarea este mai devreme sau mai târziu recunoscută. Aşa rămânem fără specialişti, fără oamenii educaţi, fără bunii meseriaşi. Micuţul bulgăre s-a rostogolit an de an transformându-se într-o avalanşă pustiitoare.
Anca DINICĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI