Attila

Scene ruşionase pentru o ţară care are pretenţii de civilizaţie avansată (am ales această formulare pentru că sintagma „membră a Uniunii Europene” mi se pare deja uzată ca un papuc vechi, parte fundamentală a noului limbaj de lemn) s-au petrecut la 1 aprilie, data la care Ministerul Sănătăţii a închis efectiv 67 de spitale. Imagini barbare, unele demne de Attila „Biciul lui Dumnezeu” ne-au inundat retina, însoţite de comentarii şi declaraţii ale medicilor şi pacienţilor, toate urmărind să reliefeze şi mai mult brutalitatea evenimentului. Nu vreau să iau apărarea ministrului Cseke Attila, dar despre închiderea sau reprofilarea acestor unităţi medicale se ştia demult. Nu înţeleg atunci cum unii dintre managerii acestora au mai făcut internări în ajunul închiderii. Poate au vrut să facă circ. Au reuşit! S-au poate au crezut că Ministerul Sănătăţii nu va merge până la capăt, se va răzgândi… aşa cum îi „stă bine” administraţiei publice din România, fie ea de la nivel central sau local, care una zice pentru ca apoi, sub presiunea publică, să dea înapoi. Au existat tentative de deturnare a deciziei ministerului, chiar şi la noi în judeţ, dar toate au fost sortite eşecului. Ba au contribuit la bulibăşeala din 1 aprilie prin speranţele deşarte pe care le-au dat medicilor, pacienţilor, cetăţenilor din localităţile acum rămase fără spitale şi care, sperând până în ultima clipă nu au luat măsurile necesare unei închideri civilizate. Când spun „civilizate” mă refer la manieră şi nu la fondul problemei care este departe de a putea fi catalogat astfel. Pentru că civilizaţia însemnă şi să asiguri asistenţă medicală cât mai aproape de pacienţi. Aşa cum înseamnă să asiguri educaţie de calitate tuturor locuitorilor fără să-i supui pe unii minoritari discriminării pozitive, iar pe ceilalţi, cei ai majorităţii, sâ-i plimbi zeci de kilometri sau să-i bagi în internate de la vârste foarte fragede. Dar despre problemele din noua lege a educaţiei am mai scris şi nu voi intra acum în amănunte.
Reforma statului prin asumarea răspunderii guvernului şi nu prin dezbaterea parlamentară, dublată de lipsa banilor şi de cheltuirea discutabilă a celor existenţi loveşte în două dintre domeniile definitorii pentru existenţa ca naţiune: sănătatea şi educaţia. Vor exista voci care vor spune că afirmaţia este naţionalistă şi exagerată. Chiar aşa? Şi de ce a fi naţionalist, adică a-ţi iubi poporul, în România este un lucru rău, iar a fi naţionalist oriunde altundeva este un lucru bun?
Revenind la Attila Cseke să spunem că el reuşeşte să „rezolve” prin închiderea spitalelor şi problema deficitului de medici, asistenţi medicali şi infirmieri. Prost plătiţi mulţi dintre ei au luat calea străinătăţii sau a clinicilor private lăsând descoperite spitalele statului care aşa au reuşit performanţa de a nu avea doar trei-patru medici şi nicio linie de gardă, argument pentru reforma marca Attila Cseke prin care trece sistemul sanitar românesc. Mai mult, cine ştie poate că din sumele astfel economisite vor putea fi garnisite cât de cât farmaciile spitalelor rămase astfel încât bolnavii să nu mai fie trimişi să-şi cumpere singuri medicamentele. Slabă speranţă totuşi!
Anca DINICĂ

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI