Asistenta șefă de la Secția de Infecțioase a SJU Alba Iulia despre cadrele medicale devenite pacienți COVID: „Nici dacă mă lovea un tren nu m-aș fi simțit așa cum m-am simțit”

Marcela Vîlcan, asistenta șefă a secției de Boli Infecțioase a Spitalului Județean de Urgență Alba Iulia a vorbit într-o nouă postare pe facebook despre situația cadrelor medicale care au devenit fără voia lor pacienți Covid-19.

„V-am vorbit despre pacienți, v-am vorbit despre colegi, v-am vorbit despre oamenii cu suflet mare, care au sărit în ajutorul nostru și al pacienților, cum au putut ei mai bine.

A venit vremea să vă vorbesc despre o categorie aparte de pacienți: cadrele medicale căzute de cealaltă parte a baricadei și devenite fără voia lor, pacienți.

Este o poveste pe cât de adevărată, pe atât de greu de citit și de acceptat.

Despre prima colegă, devenită pacientă în secția noastră, v-am vorbit, undeva în luna aprilie. Era colega cu foarte mult bun simț, de la Câmpeni, mama unui băiat excepțional, care îmi scria timid, îngrijorat fiind pentru aceasta, interesându-se de starea ei. Am primit bucuroasă o poză pe Whats App, cu familia lor, reîntregită, poză făcută în mașină, în drum spre casă și mulțumirile lor sincere.

De atunci, au căzut mulți colegi la datorie, colegi din toate spitalele din județ, colegi medici, asistenți medicali, infirmiere, îngrijitoare de curățenie, brancardieri, registratori medicali. Am să mă opresc acum asupra colegilor mei direcți, colegi din secția de Boli Infecțioase a Spitalului Județean de Urgență Alba Iulia.

Știam că va veni acea zi în care vom pica și noi, dar nu eram pregătită nici eu, nici ceilalți colegi pentru acest lucru. Au trecut lunile martie, aprilie, mai, iunie, iulie, august, septembrie și au trecut bine, fără astfel de evenimente peste secția noastră, însă, a apărut acea zi nefastă…

5 octombrie 2020

Sosesc rezultatele testării personalului.

2 colege, asistente medicale, pozitive.

Nici dacă mă lovea un tren nu m-aș fi simțit așa cum m-am simțit. Stăteam și priveam neputincioasă culoarea roșie care îmbrăca numele colegelor mele, culoare pe care am ajuns să o urăsc atât de mult…

Una dintre colege, mamă a unui băiat de 14 ani, cu simptome ușoare, nu a necesitat spitalizare. Am ținut legătura cu ea zilnic, iar Domnul a iubit-o, căci n-a lăsat urme asupra ei. Cealaltă, mamă a doi copii (fetiță de 14 ani și băiat de 9 ani) a devenit pacientă în secția noastră, împreună cu fiica ei. După câteva zile, a părăsit spitalul, simțindu-se mai bine.

5 octombrie a fost doar începutul….

Zilnic aveam emoții imense în momentul în care apăreau rezultatele noastre și mă bucuram să constat că numele noastre purtau negrul sumbru, pe care am ajuns să îl iubesc atât de mult!

La o săptămână diferență, culoarea roșie a îmbrăcat din nou numele unei colege. Brava mea colegă a avut o formă severă de boală, care a necesitat spitalizare îndelungată și multă recuperare, ea aflându-se și astăzi acasă, cu necesitate de oxigenoterapie. Ne-am îngrijorat pentru ea, dar am știut că Dumnezeu ne iubește și ne va ajuta s-o facem bine. O așteptăm să revină între noi.

Următoarea căzută a fost o altă colegă asistentă medicală, mama unei fete, devenită de curând mamă, la rândul ei. Pozitivă atât ea, cât și soțul ei. Au trecut cu bine peste boală.

A urmat primul medic, bărbat, tânăr și totuși virusul nu l-a ocolit nici pe el. Ne-am întristat toți. Este genul acela de „om de omenie, bun la toate”. Este medicul care, de gardă fiind, îți spunea :

„Pregătește perfuzie cu X, Y, Z, branulă și cele necesare pentru recoltare. Fac eu tot.”
Este medicul cu care ți-e drag să faci echipă pentru că știi că te va ajuta necondiționat. E încă în recuperare…

Alte 3 colege, asistente medicale, o colegă, îngrijitoare de curățenie și o altă colegă, registratoare, au devenit mici, în fața bolii. Două dintre asistente nu au necesitat spitalizare, cea de-a treia se află încă internată. Colegele registratoare și îngrijitoare de curățenie s-au externat deja.

Am suferit pentru fiecare în parte, am plâns pentru fiecare dintre ei și l-am rugat pe Dumnezeu să fie drept și să salveze, salvatorii! Și Dumnezeu ne-a iubit de fiecare dată și ne-a ajutat mereu, întinzând o mână medicinei.

Colegii mei sunt mame și tați, sunt soții sau soți, sunt simpli oameni, nu sunt Dumnezei. Își practică fiecare profesia cu pasiune, dar oboseala și stresul au început să își pună amprenta asupra tuturor. Un sistem imunitar slăbit este vulnerabil în fața bolii, iar aceste multe luni de muncă fără pauză (în sănătate nu închidem ușile la ora 16.00 și nici în weekend sau în sărbătorile legale) încep să își pună încet, încet, amprenta peste fiecare dintre noi…

Un lucru comun a caracterizat toate cadrele medicale, ajunse pacienți: toți, dar absolut toți, ne-au dat o mână de ajutor atunci când au putut. Am văzut medici (pacienți fiind) care ii ajutau pe ceilalți pacienți din salon să se hrănească sau care anunțau fiecare schimbare în starea acestora de sănătate, am văzut asistenți medicali (pacienți fiind) care îi însoțeau pe cei care aveau nevoie la toaletă sau care supravegheau o perfuzie, știind că asistentul de tură are mai multe saloane de supravegheat, am văzut multă unitate și solidaritate, am văzut empatia la rang inalt și dorința de a da o mână de ajutor, chiar dacă erau la rândul lor…. bolnavi”, a scris Marcela Vîlcan pe Facebook.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI