Alba Iulia în comunism: Orașul marginalizat să fie „târg prăfuit, plin de gropi şi bălţi“

Oraşul Alba Iulia a fost marginalizat în prima parte a perioadei comuniste. Între 1950 şi 1968,  oraşul a făcut parte din regiunea Hunedoara. Ulterior, au avut loc investiţii edilitare şi în infrastructură, dar cu toate acestea Alba Iulia a rămas în urma unor localităţi urbane similare.

Înlăturarea monarhiei prin abdicarea silită a regelui Mihai I, din 30 decembrie 1947, a însemnat desfiinţarea ultimului bastion anticomunist din România, moment din care PCR a putut să modeleze ţara aşa după cum acesta a dorit.

În Alba Iulia, ca şi în întreaga Românie de altfel, primul pas în restrângerea proprietăţii private l-a reprezentat legea din 11 iunie 1948, atunci când în oraşul de pe Mureş au fost naţionalizate (confiscate, de fapt) obiectivele industriale, băncile, societăţile de asigurare, precum şi cele de transport. La doar câteva luni distanţă, controlul statului s-a extins şi asupra cinematografelor şi caselor de sănătate, pentru ca până în 1950 toate unităţile economice şi social-culturale să fie etatizate, în aceeaşi situaţie ajungând şi cea mai mare parte a locuinţelor.

Împărţirea tradiţională a teritoriului României în judeţe a fost anulată de legea din 6 septembrie 1950, Alba Iulia devenind doar un oraş de subordonare raională, ce aparţinea regiunii Hunedoara, cu capitala la Deva. Această dependenţă a durat aproape 18 ani, până în februarie 1968, atunci când s-au reînfiinţat judeţele, iar Alba Iulia a redevenit capitala judeţului Alba. A fost o perioadă tristă pentru istoria oraşului, condamnat la starea unui târg prăfuit, plin de gropi şi bălţi, care în felul acesta plătea atât pentru formidabilul său trecut politic, religios şi cultural, cât şi pentru fidelitatea ce fusese arătată de locuitorii săi Partidului Naţional Român din Transilvania, iar din 1926 Partidului Naţional-Ţărănesc.

Ideologia comunistă era adepta creării unei industrii grele, ceea ce a făcut ca România să devină un mare producător de oţel, ciment şi maşini-unelte, fiind sacrificată însă producţia bunurilor de larg consum, precum şi dezvoltarea infrastructurii. Alba Iulia, care până la mijlocul secolului XX nu avusese unităţi economice care să aparţină industriei grele, a cunoscut o puternică industrializare, mai ales la sfârşitul deceniului 7, precum şi în deceniul următor. Astfel, au luat fiinţă Uzina de Utilaj Minier şi Reparaţii (1954), Întreprinderea de Produse Refractare (1965), Uzina de Utilaje pentru Industria Materialelor de Construcţii (1969), Fabrica de Porţelan de Menaj (1969), Turnătoria de Fontă (1975), Întreprinderea de Covoare (1977), Întreprinderea „Avicola” (1978), construindu-se totodată şi numeroase hale şi depozite, precum şi o gară de mărfuri la Bărăbanţ.

Procesul accelerat de industrializare a presupus şi o urbanizare intensă. În consecinţă, aspectul oraşului s-a schimbat, construcţia emblematică fiind blocul de locuinţe, multiplicat în zeci şi sute de exemplare, în mai multe cartiere. Micile apartamente erau foarte asemănătoare în interior, iar în exterior clădirile erau înşiruite într-o ordonare uniformă, ce corespundea perfect esteticii şi simbolisticii comuniste. Cartierele de blocuri „Cetate“, „Ampoi“ şi „Tolstoi“ au fost toate construite după anul 1965, autorităţile locale mândrindu-se cu ele, chiar dacă între clădiri nu existau nici spaţii verzi şi nici locuri de joacă pentru copii. Statuia lui Mihai Viteazul a fost singurul monument înălţat în cei peste 40 de ani de comunism, cetatea bastionară de tip Vauban, construită la începutul secolului XVIII, fiind lăsată în mod intenţionat în paragină, la fel ca şi celelalte monumente vechi ale oraşului, întrucât se considera că ele nu reprezintă altceva decât „trufia şi spiritul reacţionar al Imperiului Habsburgic”. S-a acordat prioritate construirii de clădiri noi, chiar dacă multe dintre ele nu aveau nicio personalitate: Spitalul Judeţean şi Policlinica (1973), Casa de Cultură a Sindicatelor (1976), precum şi hotelurile „Transilvania“ (1972), „Cetate“ (1978) şi „Parc“ (1981).

Existenţa cotidiană a căpătat un plus de culoare în anii ’60, atunci când magazinele au ajuns să fie pline cu mărfuri destul de variate, un nivel maxim al bunăstării fiind atins pe la sfârşitul anilor ’70. Blocajul economic de la începutul anilor ’80, dar mai ales dezastrul înregistrat după 1985, au făcut viaţa albaiulienilor de-a dreptul insuportabilă. Magazinele s-au golit, iar atunci când se zvonea că se aduce ceva marfă, se formau cozi interminabile. Iarna, la bloc, se suferea cumplit de frig, iar apă caldă era doar două zile pe săptămână, între orele 19 şi 21. În plus, pentru a se face economie de curent electric, acesta era întrerupt zilnic pentru câteva ore, iar programul de televiziune era redus la două ore, între 8 şi 10 seara.

Sporul natural, dar şi atragerea de către industrie a forţei de muncă, mai ales din mediul rural, a dus la o creştere semnificativă a populaţiei oraşului. Intrată în comunism cu 14.420 de locuitori, conform recensământului din 1948, Alba Iulia a ajuns să aibă de aproape de cinci ori mai mult în 1992, atunci când au fost înregistraţi 71.168 de locuitori. Concomitent, s-a produs şi o accentuată românizare. Deşi în decursul existenţei sale a fost o urbe pronunţat cosmopolită, populaţia românească a oraşului a ajuns să reprezinte 93,69% în 1992, deşi aceasta fusese de 82,54% în 1948.

Sursa: MEMORIA URBIS – „Alba Iulia – o istorie în imagini a oraşului prin străzile şi monumentele sale“

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI