Adevărul din adâncuri, necazul de la suprafaţă

Trecem des prin zona Munţilor Apuseni şi ne plac peisajele, sălbăticia unor locuri şi energia cu care ne încarcă muntele însă uităm cel mai adesea ce e dincolo de imaginea asta de bucurat familia, vara. Oamenii, grijile lor, tăcerile lor, răbdarea şi speranţa că mâine va fi mai bine decât azi sunt o altă poveste şi nu se încadrează în vreun album turistic. Aurul, iluzia lui, neputinţa unor oameni care au muncit o viaţă întreagă cu gândul la salariul venit de la mină sunt poveşti care definesc în felul lor viaţa martorilor tăcuţi ai disperării. În această zonă viaţa se desfăşoară între speranţă şi disperare, mentalul colectiv ieşind cu greu din convingerea că cineva mai poate face ceva pentru ei. Aurul nu are suflet, însă oamenii care îl aduc la suprafaţă au şi îmi pare rău să văd că peste tot în Roşia Montană problemele oamenilor se înmulţesc pe zi ce trece. Îmi pasă de această zonă căci aici îmi găsesc rădăcinile. Povestea celor doi oameni pe care o prezint succint este reprezentativă pentru o comunitate ce şi-a crescut cu greu urmaşii şi care, ca orice altă comunitate, are dreptul său la o viaţă decentă.
Luchian Gheorghe are 56 de ani şi după o viaţă dedicată mineritului, după creşterea a 6 copii şi cu convingerea că Roşia Montană este singura sa opţiune, e bolnav, şomer şi la o vârstă care nu-i  mai permite nici pensionarea şi nici angajarea căci ce se poate face aici fără minerit? Operat la Spitalul Clinic C.F.R. Cluj – Napoca, Luchian nu renunţă la ideea de a fi util societăţii şi se angajează pentru o perioadă scurtă de timp ca agent de pază, însă din 2009 până în prezent nu mai are loc de muncă şi nici vreun venit care să-i permită ducerea unui trai decent. Aşa arată viaţa unui om care se confruntă cu lipsa de soluţii iar ca el, mai mulţi decât pot eu să scriu aici.
Oltean Nicolae are 52 de ani şi ca mulţi alţii, după zeci de ani de muncă la mină în subteran sau la suprafaţă, se găseşte în situaţia ingrată de a căuta o soluţie care să-i poată sprijini familia, însă zilele trec şi soluţiile nu apar căci în zonă se declară mai mult decât se face. Eu nu spun şi nici nu vreau să se înţeleagă cumva că sunt avocatul vreunei companii care doreşte exploatarea aurului de la Roşia Montană, însă nici nu pot să spun că aceşti oameni sunt victimele colaterale ale unui sistem  în care povestim mai mult decât facem. Oamenii în felul lor aşteaptă o soluţie viabilă în cel mai scurt timp căci aici timpul se scurge altfel. E greu pentru mulţi să înţeleagă că un grup de oameni pot să rezolve în mică parte problemele unei comunităţi, însă acest aspect nu înseamnă sub nicio formă că prezentând o stare de fapt nu putem schimba, măcar pentru o perioadă, viaţa unor oameni care au muncit o viaţă întreagă cu speranţa unei bătrâneţi liniştite. Poate că prezentarea acestor două cazuri, fără a intra în profunzimea necazurilor lor, pare doar un enunţ despre cât de greu e pentru unii să trăiască într-o zonă pe care turiştii o consideră binecuvântată dar care dincolo de frumuseţea pensiunilor ascund poveşti de viaţă de un dramatism greu de imaginat. Oamenii aceştia pot fi găsiţi oricând, de oricine interesat de poveşti lipsite de prinţi şi zâne, pot fi găsiţi în discreţia unei zone care aşteaptă de ceva vreme o soluţie. Câte săptămâni vor mai trece până când voi scrie despre rezolvarea în vreo formă a unor situaţii concrete şi grave nu ştiu. Însă ceea ce ştiu e că nu putem lăsa ca aceşti oameni reprezentativi pentru zona Munţilor Apuseni să devină statistică, cum probabil mulţi cred. A-i ajuta pe aceşti oameni ar fi o dovadă de bun simţ. Nu credeţi?
Jr. Mihaela MIH – DEHELEAN

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI