Veteranii de război au pierdut cel de Al Treilea Război Mondial

    Azi, de Ziua Armatei Române, printr-un impuls firesc gândul nostru ar trebui să se îndrepte spre cei care cu adevărat au scris sau scriu încă, cu propriul sânge, istoria oştii române. Spre cei care au simţit cu adevărat fiorul rece al morţii pândindu-i pe front. Şi în nici un caz spre cei care, pe timp de pace şi greţoasă obedienţă, au ştiut să scoată bani şi din simbolurile armatei române, decoraţii sau grade.
Unde-i Armata Română care atunci a ascultat ordinul Mareşalului şi a trecut Prutul? Unde-i Armata Română în cinstea căreia a fost ridicat monumentul lui Vida Gheza de la Carei? Unde-i Armata care a jurat atunci credinţă „Patriei, Poporului şi Tronului”? Armata aceea este acum sub glie. 99 la sută din ea. Imediat după 1990, la constituirea Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război filiala Alba, la noi în judeţ s-au regăsit cam 12700 de supravieţuitori. În anul de graţie 2011, mai sunt vreo 600. Din când în când, vremelnicii conducători postdecembrişti ai României au mai acordat câte o lege, câte o facilitate care să le uşureze traiul, la apus de existenţă. În rest, umilinţă. Umilinţă tăcută, pentru că aceşti martori ai istoriei româneşti şi europene nu au prea protestat vehement, în stradă, pentru drepturile lor. În schimb, plaga canceroasă a ţeparilor care a îmbolnăvit România nu i-a ratat nici pe ei. Pentru că majoritatea sunt bătrâni, bolnavi şi nedeplasabili, „intreprinzătorii” le-au achiziţionat biletele de călătorie (oferite prin lege) la preţ minim şi le-au decontat la Ministerul Transporturilor cu un preţ maxim. Şi pentru că acelaşi Minister al Transporturilor decontează foarte greu aceste bilete de călătorie, transportatorii rutieri refuză gratuitatea acum pentru aceşti veterani de război. Solicitările tuturor asociaţiilor de veterani de război din ţară, către factorii de decizie de la Bucureşti, de a anula aceste bilete şi de a majora indemnizaţiile veteranilor cu suma simbolică de 50 de lei/persoană, a rămas fără răspuns. De fapt, anul acesta, întrunirea anuală a veteranilor de război de la Bucureşti, nu a fost onorată cu prezenţa de nici un factor de decizie din Ministerul Transporturilor. Un semn clar că veteranii de război au pierdut cel de-al Treilea Război Mondial, cel economic.
De anul ăsta se aplică şi prevederile Regulamentului onorurilor şi ceremoniilor militare, care prevede ca la înmormântare “pentru cadrele militare decedate, pe capacul sicriului se fixează şapca, iar pentru generali, amirali, ofiţeri şi veterani de război, şi drapelul României”. Steagurile cu pricina ar trebui să fie asigurate prin MApN. Şi se asigură. Sporadic. Deşi nu este necesar un număr fabulos de asemenea însemne naţionale pentru că steagul urmează să fie predat doar soţiei supravieţuitoare a veteranului de război, şi acestea din ce în ce mai puţine. Cu toate că este prevăzut expres de lege, steagul cu pricina nu poate fi acordat tuturor veteranilor care trec dincolo, nu peste Prut ci peste Stix, ca să-şi reîntâlnească Mareşalul. Ne-am interesat şi am aflat că, din păcate, aceste steaguri nu pot fi asigurate de o terţă persoană, prin sponsorizare, direct către ANVR Alba. Asta ar însemna un rabat de la lege şi de la birocraţia românească. Aşa că puţinii, foarte puţinii veterani de război supravieţuitori, vor avea parte, la trecerea în eternitate, doar de o bucată din pământul românesc pentru care au luptat. Şi, din când în când, de câte un tricolor.

Nicoleta IDITA-TOMUŢA

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI