Ultimul onor: Cel mai vârstnic veteran de război din județul Alba, maiorul (rtg) Gavrilă Bîrluț, a fost înmormântat, astăzi, cu onoruri militare

Ultimul onor: Cel mai vârstnic veteran de război din județul Alba, maiorul (rtg) Gavrilă Bîrluț, a fost înmormântat, astăzi, cu onoruri militare

Cel mai vârstnic veteran de război din județul Alba, maiorul (rtg) Gavrilă Bîrluț, a fost înmormântat, astăzi, la Galda de Jos, cu onoruri militare. Miercuri ar fi împlinit vârsta venerabilă de 105 ani.

Slujba de înmormântare a fost oficiată de preotul paroh Eugen Ciufudean și preotul Marius Aurel Savu, iar ceremonialul militar a fost asigurat de un pluton de militari din cadrul Batalionului 136 Geniu „Apulum”, conduși de locotenentul Călin Buga. Pe ultimul drum l-au însoțit, alături de familia îndurerată, reprezentanți ai Cercului Militar Alba Iulia și ai structurilor asociative ( colonel (rtg) Nicolae Panduru – ANCMRR, filiala Gemina Alba și colonel (r) Ioan Daniel Albu – AMVVD – Filiala Alba), locuitori din comună, precum și un grup de elevi ai Școlii Generale „Nicolae Drăgan” din Galda de Jos, însoțiți de doamna directoare Nicoleta Goia, care au prezentat un moment emoționant, recitând poezii istorice și interpretând un cântec patriotic, în cinstea eroului localității.

La cimitir, Garda de Onoare a prezentat ultimul onor, iar la trompetă, Mureșan Ioan, component al Fanfarei Județene, din cadrul Centrului de Cultură „Augustin Bena” Alba, a cântat stingerea, după care s-au tras trei salve de foc.

Gavrilă Bîrluț s-a născut la 6 aprilie 1917, în localitatea Mogoș, din părinții Irimie și Ana. La vârsta de un an jumătate a rămas orfan de mamă, iar la nici două săptămâni și tatăl său pleacă în eternitate, amândoi decedând din cauza gripei spaniole, care măcina lumea imediat după primul război mondial. Alături de surorile sale mai mari, Aurelia și Ioana, care aveau 5 ani, respectiv 3 ani la data dispariției timpurie a părinților lor, începe o viață foarte grea, de supraviețuire, rămânând, pentru un timp, în grija bunicii materne, pe nume Todora Jurca, iar pe urmă în grija surorii mamei, mătușa Marioara Macarie, care nu avea copii. Alături de aceasta și soțul ei, pe nume Gavrilă, s-au mutat în cătunul Măcărești, sat Geogel, comuna Ponor, unde a făcut cinci ani de școală primară, după care s-a dus la pădure. Viața fiind grea, plină de neajunsuri, l-a silit să muncească muncă de om mare pentru a supraviețui. Mergea cu lucrul la munca câmpului, cu ziua, în jurul Teiușului, la coasă și sapă. Era muncit, spunea dumnealui, ca un om mare de 40 de ani. Până a mers în armată se îmbrăca în straie vechi, iar în picioare purta opinci. Avea o singură pereche de bocanci, pe care îi încălța doar de sărbători.

Premilitărie nu a făcut, fiindcă era plecat la muncă în pădurile munților Sibiu, lucrând pentru o firmă italiană, care vindea cherestea în Italia. Își aduce aminte că a fost plătit bine și a putut să își adune bani pe care îi folosea în gospodărie. Astfel, când a început să prindă cheag, cum se spune, și-a cumpărat doi boi și lucra pământul cu ei. I-a plăcut să crească și oi. Niciodată nu a avut mai puțin de 30 de oi.

În toamna lui 1937, la vârsta de 20 de ani, a fost chemat pentru încorporare la comisariatul militar din Alba Iulia, fiind încadrat la Infanterie, însă în primăvara lui 1938, a fost înregimentat la Vânători de Munte Abrud. A fost ales pionier de vânător de munte, alături de alți doi militari, și trimis la Beiuș, cu trenul, din Alba Iulia. Ajuns la Beiuș, a început pregătirea militar și a fost repartizat la transmisiuni. Noaptea de Paști a anului 1938, îl găsește poziționat în turla bisericii din Tinca Bihorului. Avea misiunea să „se uite”, cum povestea dumnealui, în Ungaria, în caz că erau mișcări de trupe ale inamicului. În acest punct de observație, la înălțime, a stat aproximativ două luni, după care a fost mutat la Aleșd, unde soldații, toată iarna, au săpat șanțuri de apărare, într-un deal. După ce au fost anunțați de cedarea Ardealului Ungariei, moș Gavrilă a fost însărcinat să ducă singur, călare, drapelul de luptă la unitatea de Vânători de Munte din Brad.

Când s-a dat ordinul să se treacă Prutul, în vara lui 1941, Gavrilă Bîrluț, se afla în unitatea militară din Buzău, unde făcuse școala de șoferi. După ce a primit permisul de conducere i s-a repartizat un camion militar de 4 tone și s-a întors în unitatea militară din Brad. Pe front a ajuns în vara lui 1942, fiind debarcat în Crimeea, iar de acolo în Caucaz. Povestea că acolo s-au dat lupte grele, armata rusă opunând rezistență timp îndelungat. Au murit mulți soldați români, povestea moș Gavrilă. Rolul dumnealui acolo era să ducă soldați cu mașina, care să completeze efectivele armatei române, dar și să transporte mâncarea până la un punct, de unde era luată de soldați și dusă pe front. Nu a fost în linia întâi. Când s-au întors armele împotriva armatei germane, au fost trimiși cu mașinile înapoi în țară. A fost lăsat la vatră în 1946, când se afla la școala de subofițeri de la Sibiu.

Povestea că la toată casa din Geogel murise cineva pe front, inclusiv cumnatul său, soțul surorii sale, Nicolae Teodosie. Înainte de a pleca pe front, în 1942, s-a căsătorit cu Salvina, care a decedat în 1992, când dumnealui avea vârsta de 70 de ani. Nu au avut copii, dar după război au adoptat o fată, care avea atunci 5 ani, pe Viorica Buțuțoi, născută în 1952. Moș Gavrilă s-a ocupat restul vieții cu munca câmpului și a crescut animale, acolo la Geogel, într-o lume aparte, printre dealuri și peste văi, cu peisaje de basm și o liniște tulburată doar de ciripitul păsărelelor și de susurul apei. Acolo, în raiul acela, și-a construit casă și și-a închegat o gospodărie frumoasă, în ciuda cotelor impuse de regimul comunist. A avut parte de grija exemplară a fiicei sale, care s-a căsătorit și i-a dăruit și nepoți.

În toți anii aceștia, spunea moș Gavrilă, a avut mereu grijă de viața celorlalți: ,,Mereu i-am cruțat pe ceilalți și nu m-am socotit pe mine” și a fost recunoscător pentru fiecare zi binecuvântată de Cel de Sus. Ziua începea și se termina cu rugăciunea de mulțumire pentru darul fiecărei clipe, pentru darul vieții. Înainte de a merge pe front, își cumpărase noul testament de la Oastea Domnului, iar pe front, un soldat i-a vândut Biblia întreagă, din care citea și se întărea în credință. „Poate de aceea Dumnezeu mi-a cruțat viața în război”, mărturisea el.

Armata română și toți cei care l-au cunoscut îi rămân veșnic recunoscători pentru faptele sale glorioase de arme și pentru momentele deosebite și calde oferite celor care l-au căutat și onorat în ultimii ani!

Dumnezeul să-l ierte și să-l facă oștean al Raiul!
Text, foto: dr. Petruța Pop, Cercul Militar
Alba Iulia

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI