Să ne trăieşti, „Bădie”!

    Am vrut să văd dacă din pură întâmplare cineva îşi mai aminteşte că în 6 martie 1991 se stingea din viaţă la Bucureşti unul dintre cei mai zbuciumaţi prozatori, Ion Lăncrănjan, ardeleanul cu „chip de cremene cum nu-i altul să-i semene”. Aşteptarea a fost zadarnică, obositoare, insuportabilă. Ce mai înseamnă 21 de ani de la moartea unui mare scriitor, hulit de unii ramoliţi imoralişti denigratori ai gliei străbune, vânzători de ţară, de valori şi principii. Azi-mâine o să căutăm avatarurile colectivizării şi industrializării doar în unele dintre scrierile sale cu gust Cordovani şi de „Fii ai secetei”, de coridoare ale puterii, de  „Drumul câinelui”, de „Cum mor ţăranii”, scrieri în care lumina şi întunericul minţii îşi dau mâna hălăduind împreună cu nume de false destine, de viaţă împinsă la periferia morţii pentru a se întoarce buchet de merinde. O, dragi ardeleni, dragi fii ai Oardei de Sus, de Jos, de Alba Iulia, că vor unii, că nu vor, Ion Lăncrănjan este un bulgăre de pământat frământat până la plâns şi lacrimă, la dureri şi suferinţe trimis paginii de literatură să-l înfieze ca „Suferinţă a urmaşilor”, „Toamnă fierbinte”, „Eclipsă de soare”, „Fragmentarium”, „Vuietul”, „Ploaia de la miezul nopţii”, „Cuvând despre Transilvania” şi mai ales fierbintea „Nevoia de adevăr”, să-l lase document de piatră a unui timp învolburat, minţit, obsedat, botezat cu pământ, cu drame de familie, cu legi ce ne par astăzi deşarte. Dar cel mai îngrozitor lucru pe care-l simt acum este felul în care clacăm când este vorba de valori naţionale, de promovarea şi păstrarea lor. Unde-s colocviile de literatură „Ion Lăncrănjan”, unde întâlnirile de la Oarda, de la şcoala aceea timidă ce sperăm că-i mai poartă numele pe care i l-am dat cu douăzeci de ani în  urmă? Unde-i „Pistol” şi unde-s dascălii, unde-i mănunchiul acela de recunoştinţă, de preţuire şi apărare a avuţiei literare? Unde-i bunul simţ al iubirii de moşie? Acolo, la Oarda de Sus, pe-o uliţă proptită de spini şi deal reuşisem cândva să lăsăm un semn de nemoarte lăncrănjeană? Ce s-a mai ales din el, de ce n-a mai ajuns măcar o floare să-i stâmpere templa de Fiu al Cetăţii? A fost 6 martie, s-a făcut şapte, şi opt şi nouă… Stau singur şi suflu în fiecare literă ce compune numele şi prenumele marelui prozator memorialist, eseist. Să o încălzesc, să-i amintesc că-i primăvară în calendar, şi că moartea lui trebuie să-şi păstreze înafară, pe pământ, în inimile noastre, mugurii de veşnicie. O, prietene, bunule Bădie, împrumută-mi uitătura ta de luminiş de sabie sa fac din ea un altfel de brâu de seminţe, s-o las în pagină pilduitoare sămânţă. Sunt 21 de ani de la moartea ta, nu cu mult înainte ne îmbrăţişam în faţa Palatului Poştei din Bucureşti. Era început de Martie, şi m-ai rugat drept mărţişor care vine, să am grijă de Transilvania, că tu te duci, te duci spre înalturi şi umbră de pasăre cântătoare. Şi te-ai dus. Retrăiesc strigătul tău, sap sub brazda Oardei de Sus o fereastră prin care să vezi, să m-auzi, să te bucuri. Eşti al Limbii Române destoinic, încăpăţânat Fiu! Să ne trăieşti, Bădie!

Ion MĂRGINEANU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI