Revoluţionarii şi anticomuniştii autentici nu primesc nimic, în schimb primesc comuniştii şi… organele represive!

Încă de la început vreau să precizez că acest articol nu este o replică acordată „dascălului” meu într-ale jurnalisticii, domnul Mihai Babiţchi, ci este o analiză, zic eu, pertinentă, a unui fenomen cum nu mai există în toată Europa de Est, în niciuna dintre ţările din fostul lagăr comunist. Şi o să vă ofer argumente. Mai întâi din Cugir, acolo unde eu însumi am trăit momentele revoluţiei, când Alba Iulia nici nu avea de gând, poate, să se trezească. De aceea, micului oraş muncitoresc Cugir i se recunoaşte azi calitatea de a fi fost cel de-al doilea oraş liber din ţară, după Timişoara…

Anticomunişti şi revoluţionari autentici, vs. comunişti autentici
În primele rânduri ale revoluţiei cugirene (atunci când Ceauşescu nu fugise!!!) s-au aflat oameni precum Lae Pecu junior fiul „pitarului” Lae Pecu, binecunoscut de toţi cugirenii. Un fiu care s-a „sinucis” (!!!) ulterior în condiţii mai mult decât suspecte. Ei bine, Lae, seniorul, nu cred că a cerut vreodată vreo indemnizaţie de pe urma calităţii de revoluţionar autentic a fiului său. Tot în primele rânduri s-a aflat boxerul Dan Huştiuc (cel care a spart cu pumnul, în faţa unui militar înarmat, sigla Sfatului Popular), dar căruia nu i se recunoaşte azi nicio calitate de revoluţionar, deşi s-a aflat apoi, tot în primele rânduri şi la încleştarea de la sediul miliţiei (despre care am mai vorbit şi altădată).
În primele rânduri, mai erau, de pildă, rugbystul Sorin Popescu, uriaşul fiu al profesorului Popescu, împreună cu soţia sa. Şi, ei bine, nu-i văd nici pe ei pe listă. Aşa cum nu-i văd pe fraţii Horilac, fiul şi fiica acelui temerar care, anterior ultimei vizite a lui Ceauşescu la Cugir încercase să scoată din fabrică, pe bucăţele, o puşcă cu lunetă. Scopul era evident. Anchetat şi torturat, acesta s-a „sinucis”. Fireşte că cei doi copii ai săi, alături de mama lor, s-au aflat în primele rânduri ale manifestanţilor, braţ la braţ… Şi cred că au mai fost şi alţii, ale căror nume, din păcate, nu mi le-aduc aminte, decât poreclele, dar care, în mod sigur că nu se află nici ei  pe lista cugireană!
În schimb, pe cine credeţi că văd pe lista de la Cugir? Pe un domn Bocănici Ioan (cu o indemnizaţie de 2.654 de lei), care, însă, se mai regăseşte pe o altă listă: pe aceea a… colaboratorilor fostei securităţi!!! Căci am intrat în posesia unei astfel de liste pe care figurează (pe lângă alţii) un domn Bocănici Ioan, născut în anul 1949, ce a primit din partea ÎCCJ decizie irevocabilă privind calitatea de colaborator. (Şi nu cred că e o confuzie, căci mi s-a confirmat acest lucru de către unii revoluţionari.) Îl găsim pe lista revoluţionarilor şi pe domnul Dănilă Petrea, fost director la fabrica din localitate, care în calitate de director avusese, mai mult ca sigur, legătură cu fosta securitate, chiar dacă nu apare pe lista colaboratorilor. Probabil dânsul avea alt regim de colaborare. Şi iată că, deşi eu unul nu am auzit de contribuţia lui înainte de căderea regimului, acum îşi mai adaugă la pensia de director, substanţială, fiţi siguri, încă 2.654 de lei. Cu alte cuvinte, „ai mâncat cu două linguri pe vremea ailaltă, tot cu două mănânci şi pe vremea asta”, în condiţiile în care alţi pensionari abia îşi târăsc zilele. Şi mai apare un domn Herlea Olimpiu, din Vinerea, care, dacă nu mă-nşel (şi sper să nu fie o confuzie de nume cu vreunul dintre fiii săi, a cărui contribuţie nu o ştiu) a fost, de asemenea, unul dintre directorii de la Cugir. Cu privire la prestaţia revoluţionară a doamnei Beudean Rodica nu vreau să mă exprim, căci nu-i cunosc contribuţia decât din punct de vedere umanitar: a salvat un miliţian de la moarte, ascunzându-l. Dar ăsta e un act firesc, omenesc, nu unul revoluţionar. Totuşi, s-ar putea ca dânsa să fi avut vreo contribuţie pe care nu o ştiu, în ceea ce-i priveşte pe răniţi, sau în alt sens, aşa că nu vreau să fiu nedrept faţă de dânsa…

Judecata cu dublă măsură, în cazul poliţiştilor şi al militarilor
Nu mai revin asupra cazului Ingo Babiţchi, pentru că nu vreau să-l jignesc pe liderul autentic al revoluţionarilor albaiulieni de atunci, domnul Mihai Babiţchi. Decât cu un singur amănunt: niciun militar în termen din perioada aia nu a primit permisie. Armata era în stare de alarmă generală începând cu data de 18 decembrie 1989. Desigur tatăl, îngrijorat, fireşte, şi-a adus fiul mai aproape de casă, de pe la Orăştie, unde făcea armata, dar asta nu înseamnă că fiul s-a remarcat mai mult decât alţi militari, chiar dacă era „în permisie”. Deci lăsăm deoparte calitatea (sau ba) de revoluţionar a fiului lui Mihai Babiţchi. Să ne ocupăm de ceilalţi militari, securişti şi miliţieni. Despre care domnul Babiţchi declară că nu ar trebui să se afle pe liste, căci „şi-au făcut doar datoria”! Bineînţeles, că cererile noastre oficiale către casele de pensii ale MAI, MApN şi SRI au rămas fără răspuns. De fapt am primit răspunsuri, dar prin eschivă. Deşi dumneavoastră, tot poporul ăsta care a ieşit în stradă mai devreme sau mai târziu, aveţi dreptul să ştiţi adevărul în acest sens. Căci tare teamă mi-e că tocmai unii dintre cei ce nu şi-au putut justifica atunci gloanţele din dotare sunt acum… revoluţionari. Ce-or fi făcut cu ele, că doar terorişti nu au împuşcat, nu?

Cine au fost revoluţionarii şi cine au fost teroriştii?
Nu ne rămâne acum decât să-i enumerăm pe revoluţionarii miliţieni şi militari pe care-i cunoaştem şi care, după spusele lui Mihai Babiţchi, ar fi avut o contribuţie reală (dar care cică nu mai merită să primească indemnizaţia de revoluţionar), cu precizarea că redăm gradele pe care aceştia le aveau atunci: colonelul Adrian Mateşoi (fost comandant al miliţiei Alba), colonelul Dumitru Gheţe, căpitanul Mircea Grava, maiorul Viorel Bârloiu şi maiorul Gheorghe Măieruţiu. Lor li se adaugă şi alţii, cu care lucrurile nu sunt foarte clare: maiorul Ioan Radu a fost ucis şi a primit brevet de erou post-mortem iar căpitanul Virgil Iuonaş a fost rănit, ambii aflându-se într-o maşină despre care Babiţchi afirmă că nu ar fi oprit la un baraj. Nu se ştie cu precizie cine a tras. Se pare că e vorba despre un oarecare caporal Maftei, de la UM 01033 Alba Iulia. Iar acestora li se mai adaugă şi maiorul Tiberiu Meruţă, despre care liderul revoluţionarilor afirmă că a încercat să-l atragă afară din sediul „judeţenei de partid” cu cine ştie ce scop… Mai mult ca sigur că lor li se adaugă şi alţii. Oameni care şi-au făcut datoria, de-o parte şi de alta. Dar întrebarea subzistă: cine erau cei „de partea cealaltă”? Sunt şi ei revoluţionari azi? Oare caporalul care a tras şi a apărat barajul, căci aşa avea ordin, este revoluţionar sau cei pe care i-a împuşcat?
Lucrurile se limpezesc şi se aşează în cele din urmă, dacă ţinem cont de nemulţumirea lui Babiţchi în legătură cu calitatea de erou martir a lui Sorin Botar, despre care afirmă că era terorist (sau că avea, cel puţin, o misiune), în calitatea sa de şef de cabinet al CJ al PCR Alba. Iar lui Botar i se adaugă şi alţi eroi-martiri din rândurile militarilor şi ale miliţenilor: Daniela Georgeta Macarie (subofiţer MApN, Alba Iulia), Ioan Patcas (student de academie tehnică militară), Mircea Rosa (soldat în termen la Bucureşti, originar din Alba), Ilie Staicu (plutonier adjutant, Miliţia Cugir) şi Valentin Pop (căpitan, comandantul Miliţiei Cugir. Dar pe aceeaşi listă găsim şi alte nume de eroi martiri: Dorin Augustin (conducător auto, Cugir), Petru Boar (muncitor, Blaj), Emil Costinaş (muncitor, Cugir), Ioan Mărginean (şofer ambulanţă Blaj, împuşcat la Turda), Constantin Poenar (muncitor, Cugir) şi Octavian Zeng (pensionar, Alba Iulia). Păi, dacă facem delimitarea după logica domnului Babiţchi, atunci nici cei doi miliţieni de la Cugir (Staicu şi Pop) nu şi-ar merita brevetele, că doar de tras au tras în populaţie…

Familiilor celor decedaţi să li se şteargă lacrimile!
Concluzia mea? Fără îndoială că toţi cei de mai sus, care au murit, îşi merită brevetele, căci familiile lor au suferit covârşitor. Familii ce au dreptul la recompensă din partea statului român, stat care să încerce măcar aşa, creştineşte, să le şteargă lacrimile. Aşadar, într-o mare confuzie şi degringoladă, ca aceea de la revoluţie, sunt victime inocente şi de-o parte şi de alta. Dar atunci să încheiem odată pentru totdeauna de a mai privi în acest mod: ca o parte şi cealaltă! Asta nu înseamnă, însă, să nu fie eliminaţi de pe lista aceea mare de vreo 140 de persoane, toţi cei care nu au mişcat un deget la revoluţie, dar… şi-au confecţionat după aceea dosare beton. Vom reveni!

Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI