Jale mare la Aiud! A murit Bobiţă al lui Petrică

Zilele acestea am primit o scrisoare emoţionantă din partea unui împătimit
cititor al ziarului nostru, domnul Petru Macarie, domiciliat pe strada Salcâmului nr 10. De data aceasta domnul Macarie ne descrie profunda sa mâhnire şi îndurerare sufletească, a lui şi a întregii familii deoarece le-a murit dragul şi iubitul lor Bobiţă. Acum să nu credeţi că este vorba despre un membru al familiei, deşi din ceea ce scrie domnul Macarie, câinele Bobiţă, căci de el este vorba, a fost pentru ei un adevărat membru al familiei. Iată în continuare câteva pasaje din scrisoare emoţionantă primită la redacţie:
„Născut şi crescut la ţară, am rămas până azi (72 ani) îndrăgostit de toate animalele şi păsările crescute în gospodărie şi fără de care, nu văd cum şi în ce fel ar fi viaţa noastră, a oamenilor. Nici azi nu-mi lipsesc din gospodărie, găini, raţe, porci, oi, pisici şi câini iar în ce priveşte grădina, pe lângă legume, cultiv şi viţa de vie şi pomicultură. Per total în grădină am 52 soiuri de fructe. Nu fac comerţ dar am pentru familie cele necesare. Cu aproximativ 10 ani în urmă, de la Fabrica de Bere Aiud unde lucram (după ieşirea la pensie) am profitat de singurătatea unui căţeluş mic abandonat, l-am adus acasă unde l-am îngrijit frumos, fiindu-mi de un real folos. Nu pot reda în cuvinte cât de cuminte era şi cât de îndrăgostiţi de el am fost cu toţii şi nu în ultimul rând nepoţeii, Georgiana şi Mihăiţă. De ceva vreme am observat un tremurat la Bobiţă după care îşi revenea fără alte semne negative. Situaţia însă s-a agravat, în special din 26.12.2011 seara. Am consultat mai mulţi veterinari, am încercat şi tratament dar nu am fost învrednicit a scăpa fără surprize alarmante culminând cu moartea lui Bobiţă în noaptea de 27 spre 28 decembrie 2011. A fost o adevărată ruptură în sufletul meu, copleşindu-mă plânsul şi supărarea ca şi după un om. E real absolut ce scriu şi mă gândesc că o asemenea trăire nu poate avea loc când viaţa este petrecută la distanţă de animale. Să creşti, să reproduci, să cunoşti comportamentul şi modul de viaţă al animalelor este o ştiinţă ca oricare alta, nemaivorbind despre utilitatea şi valoarea acestora în viaţa noatră, a oamenilor. Prin comparaţie, când mă gândesc la măsura impusă românilor, prin autorităţile locale urbane, de a sista la o însemnată parte a populaţiei dreptul de a mai ţine şi creşte animale în ogradă, eu nu pot să o văd altfel decât o gravă eroare. Trebuia făcut un test în gospodăriile vizate şi în funcţie de starea lucrurilor să se impună măsura respectivă. Este un adevărat zid chinezesc între viaţa oamenilor şi animalele de pe urma cărora trăim cu toţii. În alte vremuri crescut, cu alte preocupări şi forme educative, aşa am ajuns să păstrez până la moarte dragostea faţă de animale prin intermediul căreia am ajuns să sufăr atât de adânc de moartea dragului meu Bobiţă”.
În finalul scrisorii, dl. Macarie ne-a trimis şi o poezie pe care a scris-o şi a dedicat-o memoriei lui Bobiţă, din care reproducem câteva versuri: „Era mic ş-al nimănui/Căţeluş abandonat/Sufletist cu mila lui/Acasă mi l-am luat /Cuminte de nedescris/Căţeluş ascultător/I-a fost viaţa un paradis. Dragul nostru, al tuturor. /N-am cuvinte, nu pot spune/Cât mă doare-al lui sfârşit/ Făr-a lui servicii bune/…O să rămân pe veci trist”. (A.M.)

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI