Ioan Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române: Biserica bizantină de secol X descoperită la Alba Iulia schimbă percepţia noastră asupra acelor vremuri

Fortificaţia în stil Vauban, construită în sec. XVIII, care a înglobat şi castrul Legiunii XIII Gemina ridicat de romani după cucerirea Daciei, este cea mai mare cetate din România, cu care Alba Iulia se mândreşte. În timpul lucrărilor de restaurare, în anul 2011, au fost descoperite ruinele unei biserici de secol X, de tradiţie bizantină.

Cercetările arheologice au fos coordonate de dr. Daniela Marcu Istrate, care a publicat, ulterior, rezultatele preliminare ale activităţii desfăşurate în 2011: ”S-au dezgropat, în colţul de sud-vest al Cetăţii, vestigiile unei biserici de proporţii monumentale, cu plan în cruce greacă înscrisă de tradiţie bizantină („cea mai caracteristică planimetrie a arhitecturii ecleziastice bizantine”), care a funcţionat între mijlocul sec. X şi mijlocul sec. XI. Această datare exactă se bazează pe un context arheologic cu mulţi indicatori şi pe evoluţia istorică a sitului şi a sudului Transilvaniei în general.

Concluzia specialiştilor e că e vorba de cea mai veche biserică de influenţă bizantină de la nordul Dunării, şi una dintre foarte puţinele biserici datate din context în sec. X de pe teritoriul fostului imperiu bizantin. Ea este un reper important în cercetarea istoriei Transilvaniei şi a Ungariei şi studierea influenţelor arhitecturii bizantine în acest spaţiu.Descoperirea ne dă certitudinea că Biserica bizantină era prezentă în secolele X-XI pe teritoriul Transilvaniei, încercând să menţină în sfera ei de influenţă o regiune vizată de cuceritorii maghiari. Ridicarea unei biserici e forma maximă prin care Imperiul Bizantin putea avea o penetraţie culturală şi religioasă în regiunile de graniţă pentru care avea interes. Tocmai acesta pare a fi fost cazul Transilvaniei la mijlocul secolului X”.

Importanţa şi necesitatea punerii în valoare a acestui obiectiv este susţinută, în continuare, într-un interviu acordat de către prof. dr. Ioan Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române.

Domnule Preşedinte, cunoaşteţi cercetările de la Alba Iulia legate de descoperirea ruinelor bisericii de mijloc de secol X din Cetate; am înţeles din discuţia cu d-na arheolog Daniela Marcu Istrate (care a condus săpăturile din 2011 şi al cărei studiu cu rezultate preliminare l-am citit cu atenţie) că aţi fost implicat personal în unele dezbateri ştiinţifice pe această temă?

Ioan Aurel Pop: Cunosc aceste cercetări extraordinar de importante, deşi eu nu sunt arheolog medievist, ci istoric al Evului Mediu. Îmi amintesc de conferinţa organizată la Alba Iulia de către Arhiepiscopia ortodoxă în colaborare cu Universitatea „1 Decembrie 1918”, în octombrie 2009. În urma conferinţei dedicate Sfântului Ieroteu, a apărut un volum la care am fost coeditor şi coautor. Atât conferinţa, cât şi volumul, au provocat controverse dincolo de limitele ştiinţei. Practic, descoperirile Danielei Marcu Istrate din aprilie 2011 au confirmat cele afirmate de către noi. Iar analizele radio-carbon au întărit datările istorice, arheologice şi numismatice. Despre ce este vorba? Pe la jumătatea secolului al X-lea, Patriarhia de la Constantinopol trimitea în „Tourkia” (adică în teritoriile dominate politic de unguri) un episcop numit Hierotheos (Ieroteu), la cererea ducelui Gylas (Gyula, Iula). Cum exista atunci un conducător cu acest nume la Alba Iulia, s-a presupus – pe bună dreptate – că centrul politic în care a păstorit acest episcop grec a fost Bălgradul (care avea să fie numit ulterior Alba lui Iula, adică Alba Iulia). Arheologia, în urma cercetărilor doamnei Daniela Marcu Istrate, a confirmat acest lucru. Ipoteza aceasta fusese lansată, însă, demult, dacă nu mă înşel chiar de marele istoric Ioan Lupaş.

Conform specialiştilor, este cea mai veche biserică de influenţă bizantină la nord de Dunăre (şi una dintre foarte puţinele biserici de stil bizantin datate din context în sec. X). Pentru publicul larg cum putem explica importanţa acestei descoperiri? Schimbă ea în vreun fel percepţiile noastre, anterioare descoperirii, privind propria noastră istorie? Ce aduce nou?

Ioan Aurel Pop: Pare să fie cea mai veche astfel de biserică, dar numai în funcţie de nivelul cunoştinţelor noastre. Biserica nu era iniţial o clădire, ci o comunitate, iar credincioşii nu aveau nevoie de edificii ca să participe la serviciul divin şi să se roage. Lăcaşuri de cult (construcţii de lemn şi de piatră şi zid) erau, totuşi, la nord de Dunăre cel puţin din secolul al IV-lea. Cercetările noastre în acest sens sunt doar la începuturi. De exemplu, se presupune că sub fundaţiile medievale ale bisericii din Densuş ar fi structuri din antichitatea târzie care ar atesta un locaş creştin timpuriu. Biserici cu planimetrie similară celei (celor) de la Alba Iulia au fost găsite în Bulgaria (la Plişka, de pildă), Bulgaria fiind la acea vreme principalul „emul” al Bizanţului. Subiectul ar merita dezvoltat. Deocamdată, putem afirma că descoperirile de la Alba Iulia din secolul al X-lea schimbă percepţia noastră asupra acelor vremuri.

Ce relevanţă are prezenţa Bisericii bizantine şi deci a influenţei Imperiului Bizantin în sudul Transilvaniei, în secolele IX–X, pentru istoria Transilvaniei şi a României? Biserica de la Alba Iulia nu este singura mărturie a acestei prezenţe la nord de Dunăre. Mai avem arhitectură bizantină la Dăbâca, Pâncota, Cenad, Biharea, (Haţeg?). De ce acorda Imperiul Bizantin o atât de mare însemnătate menţinerii în sfera de influenţă bizantină a Transilvaniei – regiune de graniţă vizată de cucerirea maghiară?

Ioan Aurel Pop: Primul Ţarat Bulgar devine după 864-865 (creştinarea) un fel de dublet (imitator) al Bizanţului, dar şi un rival al „Imperiului Roman” (numele oficial al Imperiului Bizantin). La un moment dat, Bulgaria (Primul Ţarat Bulgar) se extinde la nord de Dunăre şi chiar la nord de Carpaţii Meridionali, până la Mureş. Astfel, această Bulgarie timpurie ajunge să fie prinsă între Imperiul Bizantin la sud şi formaţiunea/ formaţiunile ungare în ascensiune din nord, linia Mureşului „secţionând” la acea vreme viitoarea Transilvanie. Sunt încă multe de cercetat. În plus, dacă îmi amintesc bine, Daniela Marcu Istrate bănuia că „arhitecţii” şi ctitorii Densuşului medieval (un centru cnezial românesc important) au „copiat” biserica de la Alba Iulia. Confirmarea acestei ipoteze ar fi fundamentală pentru înţelegerea începuturilor noastre.

Ioan Aurel Pop: În vremea bătăliei de la Lechfeld (955), maghiarii (înfrânţi atunci de Otto I şi opriţi în înaintarea lor spre Occident) erau socotiţi duşmanii de moarte ai civilizaţiei creştine păstorite de Roma. Miza creştină maghiară a fost mai curând – cel puţin în acea vreme – una bulgaro-bizantină. De altfel, primii lideri păgâni unguri s-au creştinat în formă bizantină. Asta până când „ducele” Vajk s-a creştinat pe filieră germană, devenind „regele” Ştefan. Mai apoi, imediat după anul 1000, regele a pornit asupra Transilvaniei ca să o supună, urmărind şi să elimine dominaţia credinţei de rit grec, prezente copios acolo, deopotrivă la nivelul poporului de jos şi al elitelor. Elita maghiară, venită în Ardeal după anul 900, se creştinase, probabil sub Hierotheos şi urmaşii săi, în formă bizantină.

Se presupune că a existat arhitectură bizantină eclezială şi în Ungaria (Kaposvar, Veszprémvölgy, Fenékpusta etc.). S-a vorbit de o enigmă privind geneza acestor manifestări singulare. Chiar istoriografia maghiară admite existenţa unui proces timpuriu de încreştinare a ungurilor pe filieră bizantină, înainte de a ajunge definitiv în sfera Romei. Ce ştim despre această convertire maghiară incipientă prin misiunile bizantine de secol IX-X? Are ea o relevanţă pentru noi ca români?

Ioan Aurel Pop: Cum spuneam, pe teritoriul Ungariei, înainte ca aceasta să devină regat, a existat, în afară de populaţia locală premaghiară, o elită ungară bizantină (creştinată după anii 950 în haină bizantină). Unii regi maghiari au luat în căsătorie prinţese de la Bizanţ, care au venit la Buda cu suitele lor creştine răsăritene. De asemenea, până la mijlocul secolului al XIV-lea, au existat în Ungaria propriu-zisă vechi stavropighii (mănăstiri subordonate direct Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol). Ce să mai spunem despre Transilvania, Banat, Maramureş? Cazul stavropighiei de la Peri – cu rol episcopal – este cunoscut şi recunoscut. Acestea funcţionau cu acordul regalităţii ungare (inclusiv Carol-Robert le-a „patronat”), iar Roma era obligată să le tolereze. Se ştie că pe teritoriul Ungariei, cel puţin până la Marea Invazie Tătară (1241-1242), numărul mănăstirilor răsăritene (ortodoxe) întrecea cu mult numărul celor apusene (catolice). Dacă ar fi să credem estimările cronicarului Anton Bonfini, în Ungaria anilor 1380, „obiceiul cel sfânt” (adică credinţa apuseană, în viziunea autorului italian) cuprindea mai bine de o treime din populaţia ţării (plus quam tertia pars regni). Cu alte cuvinte, credincioşii răsăriteni deţineau majoritatea.

Ce concluzii putem extrage din existenţa (atestată documentar) a unei Mitropolii a Tourkiei (teritoriile locuite de maghiari) dependente de Patriarhia din Constantinopol, la începutul sec. XI?

Ioan Aurel Pop: Pe baza mărturiilor existente, legate inclusiv de aceste stavropighii menţionate mai sus, trebuie să dăm mai multă crezare ipotezei că a doua arhiepiscopie a Ungariei, cea de Kalocsa, are la bază vechea Mitropolie a Tourkiei. Faptul acesta este susţinut şi de unii reputaţi istorici maghiari. În ce măsură, scaunul acesteia a fost transferat de la Alba Iulia (unde eparhia bizantină este atestată la jumătatea secolului al X-lea) la Kalocsa de însuşi Sfântul Ştefan (pentru a evita concurenţa statală, fundamentată ecleziastic, în Transilvania), rămâne de cercetat.

Descoperirile (necropole, artefacte) arată că în zona Alba Iuliei, în secolele IX-X, exista o populaţie numeroasă, în parte creştină. Se presupune că în sec. IX Alba Iulia devine centrul unei formaţiuni (pre)statale (voievodat al populaţiei autohtone vlahe, romanice sau slavo-romanice?), independente sau legate de Ţaratul Bulgar. În afară de voievodate ca cel al lui Gelu, putem vorbi de un voievodat pe valea Mureşului, condus de Gyula, cu centrul la Bălgrad (Gyulafehérvar, Alba Iulia)? Putem spune că în el găsim „forme de manifestare ale civilizaţiei materiale şi spirituale susţinând apartenenţa la un areal bizantin provincial” (Comşa, Madgearu)? Ce implicaţii ar avea aceste lucruri?

Ioan Aurel Pop: Formaţiuni politice româneşti (în frunte cu lideri români/ valahi) sau mixte (româno-slave româno-slavo-maghiare etc.) sunt documentate mai multe în interiorul şi în afara arcului Carpaţilor, în secolele IX-XI. Atacurile triburilor maghiare din jurul anilor 900 şi apoi de după anii 1000 au urmat, sub aspect geografic, două căi: una nordică sau nord vestică (pe Valea Someşului) şi alta sudică sau sud-vestică, pe Valea Mureşului. În ambele zone, adică deopotrivă pe Someş şi pe Mureş, atacatorii au găsit nuclee politice româno-slave. Pe baza mărturiilor (destul de puţine) existente şi, mai ales, pe temeiul Cronicii lui Anonymus, istoricul sibian Marian Ţiplic vorbeşte, pentru acea epocă, de „două Transilvanii”: una sărăcăcioasă, la sud de Meseş (unde „domnea” românul Gelou ) şi una bogată, pe cursul Mureşului (Alba). Aceste două Transilvanii ar fi fost atacate, în condiţii diferite, de către „cete” maghiare distincte, una venind dinspre nord, dinspre Bihor, iar alta dinspre vest, dinspre Arad, pe cursul Mureşului. Teoria are sens, dacă avem în vedere şi cercetările istoricului clujean Tudor Sălăgean, ca şi anumite mărturii documentare privind participarea românilor (până la un moment dat în secolul al XIV-lea) la viaţa politică a Transilvaniei, ca „parte alcătuitoare de stat”, alături de noii stăpâni (nobili, saşi, secui). Faptul acesta ar rezulta dintr-o înţelegere dintre români şi „ducii” maghiarilor, ilustrată prin „darea dreptei”, adică strângerea mâinilor (dextra dandum). Astfel, în nord, în ţara lui Gelou, s-a ajuns la un „acord româno-maghiar”, reafirmat la Bobâlna la 1437 (prin acea universitas regnicolarum Hungarorum et Valachorum, adică prin „comunitatea cetăţenilor unguri şi români”), în timp ce în sud, în câmpie, pe Mureş, nu s-a mai putut pune problema unui asemenea acord, teritoriul fiind ulterior cucerit de către maghiari, cel mai probabil prin preluarea suveranităţii asupra sa de la bulgari.

Protagoniştii de ale căror nume e legată biserica de secol X din Alba Iulia sunt principele Gyula şi episcopul bizantin Hierotheos. Ce putem spune despre ei, ca personaje în jurul cărora s-au purtat ample dezbateri?

Ioan Aurel Pop: Ambele figuri trebuie acceptate drept reale. Onomastica lor rămâne însă subiect de discuţie, ca să nu mai vorbim despre „istoriile” celor două personaje. Gylas sau Iula sunt cel puţin doi în regiune (deşi numele indică o funcţie politico-militară sau un rang), unul „Bătrân” – cel care va fi fost la Constantinopol pe la 948-953 sau 956 – şi altul „Tânăr”, învins de unguri după anul 1000 şi dus în captivitate împreună cu familia în Câmpia Panonică. Hierotheos a fost recunoscut drept personaj real în ierarhia bisericii bizantine şi canonizat de Marea Biserică de la Constantinopol în anul 2000.

S-a spus despre primul Gyula (cel „Bătrân”, botezat prin 953 la Constantinopol, cum spuneaţi, conform istoricului bizantin Ioannes Skylitzes, cu numele Ştefan) că ar fi înaintaşul (tatăl?) celui de al doilea Gyula (cel „Tânăr”, învins de regele maghiar Ştefan I la 1002) şi al Şaroltei, mama aceluiaşi rege Ştefan I. Deci Regele Ştefan cel Sfânt şi-a învins propriul unchi, Gyula cel Tânăr şi Şarolta fiind fraţi. Poate aduce biserica de secol X din Alba Iulia mai multe dovezi privind aceste relaţii de rudenie care implică în linie directă personaje atât de importante ale epocii – un principe din sudul Transilvaniei convertit în biserica bizantină şi un rege cu rol atât de crucial ca Ştefan cel Sfânt?

Ioan Aurel Pop: Existenţa acestei biserici de la Alba Iulia – documentată de cercetările arheologice conduse de doamna Marcu Istrate – susţine realitatea că Transilvania „de la Alba Iulia” era o ameninţare pentru proaspătul rege creştin al Ungariei. Întrucât ne aflăm înaintea Marii Schisme de la 1054 (percepute public, oricum, abia în urma Cruciadei a IV-a şi a cuceririi Constantinopolului de către cruciaţii latini la 1204), ar fi greşit să vedem teritoriile Ungariei şi României de astăzi drept teren de luptă între ortodoxie şi catolicism. Mai corect ar fi să vedem aceste întinderi drept spaţii de concurenţă pentru „biserici surori”, cel puţin patru la număr: Biserica Germană, Papalitatea Romană propriu-zisă, Biserica Bulgară şi Patriarhia Ecumenică (ca să nu mai vorbim de adesea neglijata Moravie Mare). Despre relaţiile de rudenie menţionate de dumneavoastră este prematur să vorbim, deoarece descoperirea arheologică în sine nu aduce nimic nou în domeniu.

Sunt cele de mai sus argumente ca situl bisericii de secol X din Alba Iulia să fie urgent clasat ca monument istoric de interes naţional (grupa A)? Ar fi benefică punerea ei în valoare cât mai curând la standarde moderne?

Ioan Aurel Pop: Evident, aşa ar trebui să se întâmple. Pentru aceasta este necesar şi acordul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia, proprietara terenului, care a şi sprijinit săpăturile din 2011. În mod neîndoielnic, existenţa turistică a celor două biserici, a celor două catedrale în succesiune cronologică, ar aduce un plus de interes pentru oraşul Alba Iulia, şi nu doar pentru acesta. Din păcate, în luarea acestor decizii (cu încărcătură şi politică, până la urmă), suntem grevaţi de concepţiile etnice şi naţionale actuale. Or, în acele vremuri, biserica nu avea conotaţiile naţionale de mai târziu, chiar dacă bulgarii şi sârbii şi-au creat destul de devreme patriarhii „naţionale”, contra ecumenismului bizantin. În Ungaria timpurie, elitele răsăritene (bizantine) nu erau numai ale românilor, rutenilor, bulgarilor sau sârbilor, ci şi ale ungurilor. Pe de o parte, intelectualii români ar trebui să aibă o astfel de viziune largă, în sensul că o biserică sau o episcopie răsăriteană în Alba Iulia secolului al X-lea nu este numai o mărturie de „românism”, iar colegii noştri maghiari nu ar trebui să aibă reţineri, în sensul că valorificarea şi promovarea acestor dovezi de lume bizantină care preced dioceza catolică de limbă maghiară i-ar „proslăvi” numai pe români. Ungaria bizantină şi Transilvania bizantină sunt realităţi istorice solide în acea epocă şi ele „nu coboară şi nici nu ridică” creaţiile apusene latine (catolice), după expresia lui Dimitrie Cantemir. Lumea transilvăneană din acele vremuri era foarte „amestecată”, iar în acel melting pot şi românii aveau propriul rol. Viziunile exclusiviste, alimentate de naţionalismele moderne şi contemporane, dăunează adevărului istoric, adică acelui adevăr omeneşte posibil, legat de prezentul oamenilor care au trăit în trecut.

Credeţi că ar fi necesară o nouă strategie a cercetărilor istorice şi arheologice în România, animate de o viziune mai largă şi sistematică? S-ar putea implica Academia Română în elaborarea ei, măcar ca document cu orientări programatice prioritare, chiar dacă implementarea va depinde de alocările bugetare?

Ioan Aurel Pop: A fost o vreme când Academia Română avea în buget sume consistente pentru marile şantiere arheologice din ţară. Lucrurile s-au schimbat radical în ultimele două decenii. Academia Română ar avea tot dreptul şi, în mod cert, toată competenţa pentru a benficia de fonduri adecvate în vederea derulării unor cercetări arheologice de nivel european. Este însă nevoie şi de un susţinut efort legislativ, destul de puţin probabil în contextul de faţă. Oricum, cele mai importante forţe ştiinţifice pentru cercetările de istorie şi de arheologie din România se află, în acest moment, în institutele Academiei şi în departamentele de specialitate din universităţile mari. Aceste forţe ar trebui să fie conjugate, iar Academia şi-ar putea oricând asuma elaborarea orientărilor programatice prioritare. (Interviu realizat de Andrei Dîrlău)

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI