FOTO: ”Muck cel Mic” sau povestea unui mare spectacol, la Alba Iulia

Atunci când intru în spațiul magic al teatrului de păpuși, amintiri legate de copilărie și de poveștile spuse altfel năvălesc asupra mea. Unde mergem? Ce poveste? Mânuță în mânuță înaintam temători sau cutezători spre sala puțin luminoasă, ne așezam stăpâniți de curiozitate și nerăbdarea ne făcea să strigăm ”Vrem artiștii! Vrem artiștii” (eu nu înțelegeam ce strigă copiii care mai fuseseră la un spectacol de teatru și strigam în cor cu ei ”Rematiștii! Rematiștii!”) și mânuțele se lipeau cu zgomot una de cealaltă – ropote de mici aplauze. Așa fac și cei de acum și așa am făcut și eu la ultimul spectacol al Teatrului de Păpuși ”Prichindel” din Alba Iulia – Muck cel mic.

Din povestea lui Wilhelm Hauff nu îmi mai aminteam decât de pisicile pe care trebuia să le pieptene și să le hrănească Muck, de turbanul roșu și mare de pe copertă, de o pernă pe care ședea cu picioarele încrucișate și de niște pantofiori mult prea mari și foarte năzdrăvani.

Câteva perne stau cuminți, așezate pe margine, în așteptarea, parcă, a poveștii. Și o lumină albăstruie venită de la câteva felinare mari, semănând unor corturi orientale, era singura care știa ce urmează. Se așternuse liniștea în sală și, dintr-o dată, rapid, când nu te aștepți, scena este invadată de muzică orientală și de actorii care umplu scena cu măsuțe simplu și frumos sculptate, cu rotițe la picioare pentru a putea fi ușor manevrate, pe care stau niște obiecte, de fapt personajele din poveste. Astfel că Muck cel Mic este un personaj-lampă fermecată, Sultanul este un platou cu picior pentru fructe, având corpul unui pepene uriaș, fiica lui este o carafă delicată și subțire, frumos ornamentată, stăpâna lui Muck, precupeața Zahira, este o râșniță de cafea, iar pretendentul la mâna prințesei și la împărăție este o mătură cu făraș, având pe cap drept pălărie o cană de apă. Condurii, și ei deveniți personaj, și unul chiar important în derularea poveștii, sunt uriași, dar frumoși, și năstrușnici.

Costumele actorilor sunt specifice orientului: șalvari, cămăși legate cu panglici late peste șalvari, turbane, toate în culori pastelate, neutre, pentru a nu fi puși ei în evidență, dar și pentru a fi, totuși, vizibili, așa cum sunt niște buni servitori într-o casă mare și cu pretenții.

Dar hai să vă spun povestea, așa cum am văzut-o eu: Muck cel Mic este un firicel ieșit dintr-o lampă fermecată, un firicel învăluit cu mânecuțe de voal, largi și delicate, cu o figură de copil blând, nevinovat și senin (seamănă puțin cu Pinocchio). Se află în casa stăpânei sale, o figură de lemn cu trăsături ascuțite, prelungi și răutăcioase, așezată pe corpul unei râșnițe de cafea, având drept acoperământ deasupra capului capacul cu mânerul de râșnit, la dispoziția căreia trebuia să se afle permanent, într-un dute-vino epuizant și continuu, supravegheat de cotoiul preferat al acesteia, o cană albăstruie al cărei capac devenea rapid cap de pisică (ca și când ar sta pitită mereu), toarta servindu-i drept coadă. Trebuie să spunem că în casă mai existau trei pisici, trei cănuțe foarte colorate – una roșie, una verde și una galbenă, la fel de răutăcioase ca și cotoiul-stăpân (singurele elemente viu colorate din întreaga paletă cromatică a spectacolului).

Muck cel Mic era, săracul, trimis în toate direcțiile, pentru a îndeplini diferite porunci. Nemulțumită de modul cum îl servea, acuzându-l pe nedrept de furt, stăpâna îl supune judecății marelui sultan, ca mai apoi să îl azvârle în închisoare: un spațiu foarte puțin luminat, misterios, unde stăteau la rândul lor azvârliți condurii cei năzdrăvani. Aceștia îi vorbesc lui Muck și îl conving să-i ”încalece”, doar astfel fiindu-le asigurată eliberarea. Condurii îl poartă cu repeziciune departe, până în deșertul cel fierbinte și înșelător. Pânze mari, fine, de culoarea deșertului umplu întreaga scenă pentru a-l purta în călătoria istovitoare pe bietul Muck. Iluzie sau realitate? se întreabă Muck atunci când vede câteva smochine, trei de o culoare, trei de alta, atârnând ca-ntr-un copac, un copac fermecat, desigur. Flămând și însetat, Muck se grăbește să guste din atrăgătoarele smochine, dar, să vezi nenorocire, după ce înfulecă cu nesaț o smochină se trezește că i-au crescut urechi de măgar. Condurii fermecați sunt cei care îl sfătuiesc să guste din smochina de altă culoare și lui Muck îi dispar pe dată urechile cele lungi și ascuțite.

Muck este hotărât să se întoarcă la palat și să-și susțină nevinovăția, știind că o are de partea lui pe Amarza, fiica sultanului. Muck este isteț și nu părăsește deșertul fără a lua cu sine celelalte smochine. Apoi se prezintă la palat și se înfățișează înaintea sultanului. Sultanul – un cap mare, cu trăsăturile unui om prea împlinit, ce poartă deasupra, în loc de turban, un platou  mic, cu picior, pentru fructe, iar dedesubt, un corp în forma unui pepene verde uriaș, instalat pe un platou mare pentru fructe, se arată la început neînduplecat la solicitarea lui Muck de a-și susține nevinovăția. Istețimea micuțului Muck și rugămințile fiicei sale, îl determină pe sultan să accepte propunerea micuțului de a se întrece în alergare cu pretendentul la mâna prințesei și, dacă va câștiga, va fi declarat nevinovat. Evident că pantofiorii fermecați îl ajută și în această împrejurare. Muck iese învingător, este declarat nevinovat și sultanul îl ia și în slujba sa pentru a-i face mai repede anumite servicii. Ei, dar liniștea nu poate să dureze prea mult deoarece, supăratul pretendent și fosta stăpână a lui Muck, care simt că ceva ascunde acest micuț, pun la cale să-i afle șiretlicul și să-l dea în vileag.  Ei reușesc să afle că Muck are condurii fermecați și decid să-i fure și să-l prezinte, din nou, sultanului drept un hoț ordinar. Sultanul pare răzbunător și decis să-l pedepsească pe Muck, chiar și prințesa este decepționată de el și nu mai vrea să-l vadă și să-l susțină. Muck reușește totuși să scape și, travestit în negustor, încearcă să vândă smochinele cele rele celor din palat. Smochinele, rarități la acea dată, sunt cumpărate și ajung pe masa sultanului, din ele înfruptându-se și cei doi complici. Urmarea este de la sine înțeleasă: celor trei le cresc urechi de măgar. Bineînțeles că va fi căutat negustorul cu pricina, bineînțeles că Muck va fi descoperit și, din nou, bineînțeles, Muck se va folosi de celelalte smochine, cele bune, pentru a-i scăpa pe cei trei de urechile măgărești, cu condiția ca el să fie ascultat și să fie eliberat.

Totul e bine când se termină cu bine spune bătrânul Will sau, aș putea spune că Am încălecat pe-o șa și v-am spus poveste-așa/ Am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o mare și gogonată minciună… ah, nu, asta nu. Nu este minciună nimic din ceea ce v-am povestit, este aievea. Din povestea inițială sunt luate câteva elemente, dar ceea ce este deosebit este modul cum a fost gândit și construit acest spectacol, de la scenariu, la scenografie, muzică, lumini și, nu în ultimul rând regie.

Mi-e greu să descriu în cuvinte frumusețea păpușilor și ingeniozitatea cu care ele au fost create – fiecare personaj, reprezentat, așa cum am mai spus de un obiect, de fapt este simbolul a ceea ce poate reprezenta acel obiect, devenit tipologie umană: Muck este simbolul celui care înfăptuiește minuni prin sinceritatea, curajul și istețimea sa; sultanul este simbolul mâncăului, fără prea multă minte, pe de-o parte, a celui dornic de bogăție (fructele sunt o bogăție la casa omului dacă știi să cum să le folosești cu cap) pe de alta, dar și a efemerității vieții (un pepene verde se crapă atât de ușor când este prea copt și din el nu rămâne nimic bun); pretendentul este simbolul omului fățarnic, care ”perie” pe toată lumea, josnic, capabil de orice mizerie pentru a-și atinge scopul, iar stăpâna lui Muck este simbolul celui care urzește mereu planuri de distrugere a celor considerați mult mai mici decât el, ”măcinând” tot timpul gânduri de umilire, dar și de parvenire; prințesa – simbolul delicateții, a feminității, dar și a prieteniei, iar pisicile sunt simbolul celor ce se ascund în spatele unei fragilități, mieroase, dar mereu la pândă pentru o bună răsplată.

Muck cel Mic este o lecție de viață, educativă, oferită printr-un spectacol foarte bine legat, frumos, armonios. Dialogul este scurt, la obiect, fără a-i plictisi pe copii, misterul este în doza suficientă pentru a le capta atenția, fără a-i speria, iar personajele sunt simpatice (chiar și cele rele) și copiii aplaudă, bucuroși că cel mic, așa ca ei, este învingător. O lume nouă, magică,  în culori pastelate, de la griuri perlate, la ocruri aurii, nuanțe delicate de albastruri și violet, se așterne în fața celor mari și mici (niciodată un spectacol de păpuși nu se adresează numai copiilor, ci și celor mari). Un spectacol complex, bine gândit și bine construit.

Efortul actorilor este uriaș. Fiecare păpușă este mânuită de câte două persoane, care trebuie să-și armonizeze mișcările pentru a construi un personaj cât se poate de natural și firesc, persoane care sunt, în același timp și mânuitori, și actori, dar și spectatori la jocul marionetelor. Ei aleargă, mută decorul, mânuiesc, interpretează… istovitor de frumos și de satisfăcător când, la final, cu respirația întretăiată și cu plecăciuni adânci, primesc ropotele de aplauze ale celor mici și mari spectatori.

Ei, cred că e cazul să vă fac cunoștință cu magicienii acestui spectacol: Todor Valov – regia, Natalia Gocheva – scenografia, Darko Kovachovsky – dramatizarea, Mirchev Plamen – muzica, Master of puppets – construcție decoruri și păpuși (toți din Bulgaria) dimpreună cu echipa Teatrului de Păpuși ”Prichindel” din Alba Iulia: Ramona Mincu Benchea, Teodora Popa, Viorica Boda, Irina Melnic, Radu Hăprian Dan, Mădălin Costea – actori, Ovidiu Tămășan – lumini, Florin Andrea – sunet, Ilie Petrescu, Horia Oargă – tehnicieni scenă, Mirela Tămășan – croitorie, Marin Goia – tâmplărie.

Un spectacol se construiește cu o echipă, o echipă care are un căpitan ce se bucură de aprecierea și a lor, dar și a publicului, pentru modul cum manageriază întreg acest ansamblu teatral: Ioana Bogățan.

M-aș bucura să vă fi plăcut povestea mea, dar foarte, foarte mult m-aș bucura să aflu că ați fost sau că veți veni la teatru, la întâlnirea cu Muck cel Mic (nu-i așa că nu v-ați mai întâlnit cu el?).

Și pentru că mai puteți să vă întâlniți cu Muck cel Mic încă mult timp eu nu vă spun Bun rămas! ci Hai la teatru!

 Cristina Smadea

[nggallery id=1849]

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI