Viața unui om, prin ochii unui actor: Mădălin Costea, omul din spatele păpușilor de teatru

Viața unui om, prin ochii unui actor: Mădălin Costea, omul din spatele păpușilor de teatru

L-am cunoscut pe Mădălin acum aproape 2 ani, pe când lucram la o cafenea din oraș, unde venea să își bea și el cafeaua de dimineață. Din vorbă-n vorbă, a ajuns să îmi povestească despre cum e viața de artist (o zi bună, zece trist). Atunci i-am spus ca ar merita să își spună povestea  așa cum face totul de altfel, în fața publicului. Acum, 2 ani mai târziu, sunt mândră să fiu prima care îl prezintă ”în lumina reflectoarelor” ziaristice, într-un interviu cu cărțile și cafelele pe masă.

Mădălin este un tânăr din Târgu Mureș, stabilit în Alba Iulia, care duce mai departe povestea actorilor și păpușarilor din cadrul Teatrului de copii ”Prichindel” din Alba Iulia. A studiat actoria în cadrul Universității de Arte din Târgu Mureș, stabilindu-se mai apoi în Alba Iulia.

Cum ai început să cochetezi cu actoria?

”Am fost mereu un copil curios, dar nu am avut până la un moment dat atracția pentru scenă. Nu am fost interesat să joc. Când eram copil mergeam fie cu clasa, fie cu părinții pe la spectacole de teatru, dar niciodată nu am simțit atracția aia de a fi pe scenă, până când am aflat că bunicii din partea mamei jucau mici piese de teatru în timpul războiului, pentru refugiați, ca să le mai ridice puțin moralul.

Primul rol a fost pe la 13-14 ani, în ”5 o`clock” de I. L. Caragiale. Am zis să încerc și eu să vad ce se poate întâmpla, bineînțeles că nu am primit un rol mare, aveam 3 replici în tot spectacolul, jucam servitorul. După ce am terminat cu această piesă am lăsat deoparte tot ce însemna actoria, până în clasa a XII-a. Atunci am avut momentul de revelație, pe care cred că toți l-am avut la un moment dat, în care am stat și m-am întrebat ”Ok, dau bacalaureatul, și apoi ce? Ce fac eu cu viața mea după?” S-a întâmplat să întâlnesc un om care mi-a schimbat oarecum percepția, Ion Săsăran, care a fost unul dintre cei mai mari actori ai generației ”de aur” a teatrului românesc.

”La 19 ani am început să ies în cercuri unde fie se discuta de teatru, fie chiar se juca teatru. Era un loc în cetate, Teatrul 74, unde se adunau studenți și actori. Am dat la Universitatea de Arte din Târgu Mureș și, bineînțeles, nu am luat din prima. Am picat furtunos cu fabuloasa medie de 4,33, dar am zis că nu am de gând să renunț. Am intrat anul următor și de atunci fac meseria asta „oficial”.

Pentru care scenă e atracția mai mare? Teatrul dramatic sau teatrul pentru copii, teatrul de păpuși?

Chiar dacă nu am învățat în facultate decât foarte puțin mânuirea păpușilor, a marionetelor, am ajuns să fac asta ca o meserie de lungă durată, imediat 7 ani. Culmea, dorul tot de scena dramatică rămâne. Mi se pare că teatrul îl poți juca oriunde, nu ai nevoie de o scenă propriu zisă, un spațiu finit. Trebuie să știi cum sa fii natural, să poți juca un personaj în așa fel ca orice om să poată învăța ceva din el. Când joci poți face dintr-o chestie mică un lucru enorm. Asta îmi place la teatru, el evoluează odată cu timpurile și cu noi, oamenii.

Cum crezi că a afectat pandemia tot ce înseamnă teatru, actorie, actori, lumea artistică?

Pot să zic sigur că a avut un impact destul de mare aspura noastră. Au tot fost prin țară tot felul de variante de a aduce teatrul cât mai aproape de oameni, bineînțeles, păstrând distanța regulamentară. Și noi am încercat să facem lucrul ăsta, doar că noi, spre deosebire de alte teatre, care dădeau filmări cu spectacolele, noi chiar mergeam efectiv și jucam piesele în fața unei camere care transmitea live pe rețelele de socializare. A fost un concept total nou pentru noi. A fost dubios, să ieșim la aplauze și să vedem doar camera cu becluețul roșu care filma, a fost un sentiment destul de rece ș i pot spune că nu a fost afectat doar teatrul, dar și actorii. Noi, stând acasă, ne-am cam plafonat.Pe mine m-a afectat destul de tare pandemia. La teatrul fizic tot timpul mi-a plăcut reacția publicului, feedback-ul. Pentru un actor e extrem de important pentru că te ajută să vezi în ce direcție ar trebui să o ia personajul, dacă trebuie să mai adaugi ceva, să mai scoți ceva. Când nu ai public ești blocat tu cu tine însuți și începi să te întrebi ”E bine ce fac? Mai trebuie să schimb ceva?”. Mulți dintre colegii mei au fost afectați și asta s-a resimțit dar, încetul cu încetul ne-am revenit.

Ți se pare că oamenii vin cu mai mult drag la teatru după pandemie?

Da, îți dai seama că stând în fața unui ecran 7-8 ore pe zi, la un moment dat, simți o durere de cap, parcă e prea mult. Ajungi să te gândești ”Vreau altceva. Vreau să fiu acolo, să dau mâna cu actorul ăla, să îl simt în fața mea.” Dar deviem de la subiect și ca să îl citez pe Florin Piersic jr. : ”Care era întrebarea?”. S-a născut o dorință în oameni de a vedea ceva diferit. Am văzut că încep să vină tot mai mulți oameni la teatru. Asta mi se pare fascinant, cel puțin în Alba: oamenii nu au ocazia de a vedea foarte des teatru, dar știu sigur că ei vor mai mult. Îm doresc mult să apară și un teatru dramatic în Alba, pentru părinții micuților care vin la teatrul de păpuși. Trebuie să le dăm și părinților ceva.

Dacă ar fi să dai timpul înapoi, să te întorci la ziua în care te-ai hotărât să devi actor, ai schimba ceva în cariera ta?

Nu. Aș merge exact la fel. Probabil ar fi mici lucruri la care aș mai lucra dar, cum am zis, eu nu am intrat din prima la teatru și într-un fel a fost mai bine. Am avut ocazia să lucrez la câteva proiecte cu oameni care au ajuns să fie ca o mică familie pentru mine și majoritatea încă jucăm în diverse teatre din țară. Dacă ar fi să dau timpul înapoi m-aș întoarce la momentul în care am intrat în lumea teatrului de animație. Trebuie să recunosc faptul că atunci nu am fost foarte fericit, îl vedeam ca pe o joacă de copii, eu voiam să fac ceva serios. Am descoperit pe parcurs că e la fel de complex ca și teatrul dramatic și am ajuns să iubesc teatrul de animație. M-aș întoarce în acel moment și mi-aș spune ”Hai totuși să îi dăm o șansă”.

Care a fost personajul care te-a marcat?

Ar fi câteva. De-a lungul a 12 ani, dacă e să calculăm și anii de facultate, am avut fel de fel de roluri. Am jucat judecători, am jucat rolul unui aghitoant a unui mafiot rus, am jucat un pitic, ironic având în vedere ca am 1,88 m. Am jucat în extrem de multe locuri. Am fost angajat la Turda, am fost angajat la Târgu Mureș, am jucat în cadrul Teatrului Studio, am jucat la Teatrul Masca din București, la Deva, la Reșița și, să nu uit, la Alba, bineînțeles. Am tot umblat și am tot jucat, în general roluri comice. Dacă ar fi să aleg două roluri care îmi plac extrem de mult și pe care le joc cu plăcere ar fi Lupul din ”Capra cu trei iezi” în teatrul de animație și în cadrul teatrului dramatic aș vrea să mai joc ”Miki” din ”With a little help from my friends”, L-am jucat ca și examen de clasă în facultate dar aș vrea să îl joc din nou cu perspectiva pe care o am acum.

Ce părere au avut oamenii din jurul tău în momentul în care ai început actoria și ai început să te ridici ca actor?

Într-un fel toată lumea se aștepta să fac asta. Una din multele moșteniri de familie de care chiar sunt mândru e simțul umorului, pe care l-am moștenit de la tatăl meu. Cred că asta m-a ajutat tot timpul. Încă de mic mi-a plăcut să mă dau în spectacol. Ador să fac oamenii să râdă. Unii oameni s-au mirat că am dat la teatru. Mama, a avut o perioadă de câteva luni în care scepticismul o domina și mă întreba ”Bine, măi copile, dar nu te-ai gândit să te faci și tu profesor de engleză ca și fratele tău?” si i-am zis clar că nu, eu nu simt asta. Știam de atunci că vreau să fiu actor, să fiu pe scenă. I-am schimbat părerea după ce am avut premiera de la ”Zorba, grecul” care a fost un specatcol în care profesorul nostru, Nicolaie Cristache, ne-a chemat să jucâm roluluri de figurație. A fost pentru toți prima piesă de teatru jucată, la Teatrul Național din Târgu Mureș. La premieră, țin minte că mama a fost atât de impresionată că m-a luat în brațe și m-a pupat și mi-a dat de înțeles că e mândră de mine că m-a văzut acolo sus, pe scenă. Atunci și-a dat seama că ”da, asta vrea copilul să facă”.

Îmi spuneai că ai tăi au avut o mare influență asupra ta ca actor. Tatăl tău ce părere a avut cand i-ai spus că vrei să dai la teatru?

Tata a fost de-acord de la început. A zis că e viața mea și fac ce vreau cu ea, dar să o fac cu plăcere. Și el a avut latura asta de umor. Îmi povestea cineva că fusese cu tata și cu mai mulți prieteni de familie la mare, pe la finele anilor `80. Se duceau și ei să bea o bere ca tot omul, se puneau la masă și începeau să spună bancuri. Mai spunea tata un banc, mai zicea prietenul lui un banc și în timp, se adunau oameni în jurul lor să asculte bancurile. A devenit atât de cunoscut pe perioada sejurului încât avea tot timpul ceva din partea casei la acel restaurant. Tata avea o voce foarte bună. El a fost și ușor timid, nu s-a dus pe filiera asta artistică. Îmi tot spunea că dacă ar fi să se mai nască odată, și-ar dori să învețe să cânte la vioară. Își dorea enorm să facă asta când era copil dar, venind dintr-o familie oareșcum modestă, nu și-a putut duce visul la capăt. Cred că, văzându-mă pe mine că m-am dus exact pe latura aceasta artistică l-a bucurat extrem de tare. Știu că la un moment dat mi-a zis ”Uite că totuși, din visele mele s-a încropit ceva și le-ai dus tu mai departe”. De la mama am moștenit bunătatea și sensibilitatea. Fără bunătate și sensibilitate în teatru nu pare natural jocul. Totul trebuie să fie natural în teatru. Am luat căte ceva de la fiecare.

Ai avut persoane sceptice în jurul tău? Persoane care ți-au spus că nu vei reuși?

Da, am avut. Țin minte că la un moment dat, stând total întâmplător într-un pub în care ieșeam în Mureș, discutam cu mai mulți oameni și cineva a auzit că eu sunt actor. Omul era puțin ”împlinit” din punct de vedere etilic și a venit la mine și mi-a zis ”Ești actor? Fă-mă să râd.”. În mintea mea au existat numeroase variante de răspuns dar răspunsul pe care l-am dat a fost ”Dacă vrei neapărat să te fac să râzi trebuie să plătești bilet”. Am mai auzit-o și pe aia că ”vei muri de foame cu teatrul”. Trebuie să te lupți pentru a face ceva. Nu o să îți pice vreodată un rol din cer sau să vină la tine un regizor pe stradă și să îți zică: ”pe tine te vreau în rolul ăsta”. Trebuie să te afișezi cât mai mult și să te faci efectiv văzut de public, de regizori, de scenariști, de alți actori.

Care e personajul pe care ți l-ai dorit tot timpul să îl joci? Care e apogeul tău în materie de personaj?

Dacă m-ai fi întrebat asta acum 10 ani probabil ți-aș fi zis Hamlet, cum își dorește fiecare actor să joace rolurile lui Shakespeare, roluri grele pe care trebuie să stai să le digeri, să le chinui, să te chinuie ele pe tine. Acum aș putea spune că un rol pe care îmi doresc maxim să îl joc, fiind și un fan al cărților lui Irvine Welsh, este Mark ”Rent Boy” Renton din Trainspotting. E un personaj extrem de complex care are o luptă interioară de foarte lungă durată. Unul din visele mele este să găsesc un regizor cu care să punem în scenă ”Trainspotting” și să îl joc pe Mark. Asta e o chestie foarte interesantă. Multă lume are impresia că dacă ești actor trebuie musai să joci actorul principal ca să te faci văzut. Nu e adevărat. În multe piese de teatru sunt personaje secundare, chiar și episodice care lasă un impact mult mai mare decât lasă personajul principal. Chiar am văzut în multe spectacole că personajele episodice erau mai interesante decât personajul principal. Asta depinde și de jocul actoricesc al fiecăreia și de cum percepe fiecare actor rolul.

Dacă ar fi să te poți întoarce în timp și să stai la o discuție cu tine, Mădălin în primul an de facultate , sau cu orice copil care a intrat acum pe băncile facultății de teatru un sfat, ce i-ai spune?

I-aș spune că nu există greșeli, există doar experiențe bune și experiențe proaste. Întradevăr, și eu am făcut greșeli pe parcursul timpului dar acum nu le mai văd ca și greșeli propriu-zise, mai mult experiențe pe care le-aș fi putut gestiona mai bine, sau pe care nu le-aș fi făcut deloc. Ce-aș putea să le spun celor care își doresc să intre în lumea teatrului este că dacă își doresc întradevăr să facă lucrul ăsta, să nu se aștepte ca vor străluci de la bun început. E un drum lung și din orice chestie, fie mare, fie mică, ai de învâțat.

Ți se pare că există concurență între tine și colegii de teatru? Dar între teatrele din țară?

Concurență există peste tot, indiferent dacă e un teatru mare sau mic. Până la urmă, fiecare vrea să fie văzut și aplaudat mai mult. Aici, în Alba, nu mi se pare că există o concurență. Întradevăr, în teatrele mai mari există concurență pentru că sunt unii care joacă în toate piesele și sunt unii actori care joacă doar în 2-3 piese. Îți dai seama că cei care joacă doar în câteva piese vor să joace mai mult și să fie văzuți mai mult. Dacă într-adevăr vor să fie văzuți mai mult trebuie să își dea silința. Și din două replici poți să faci o chestie ”wow!” dar totul depinde de cum o zici, de cum joci.

Care e persoana cu care ai stat la masă care a reușit să îți schimbe toată percepția asupra teatrului și a actoriei?

Am cunoscut o mulțime de oameni din lumea asta fascinantă a teatrului și nu pot numi o persoană anume. De la profesorii din facultate, la diverși actori și regizori cu care am lucrat de-a lungul timpului, de la fiecare am învățat câte ceva. Am lucrat cu diverși regizori pe multe nișe. Am avut oportunitatea de a lucra cu Mihai Mălaimare, care este unul dintre cei mai buni, dacă nu chiar cel mai bun pe nișa de teatru de pantomimă, teatru nonverbal. De la fiecare om pe care îl întâlnești poți lua câte ceva, câte o părticică din el care te-a marcat și o poți folosi în folosul tău ori în scop profesional, ori în scop personal. Tot timpul vor fi regizori care îți vor da sfaturi și chiar și oamenii din spatele scenei te pot ajuta. Să nu uităm ca teatrul nu e doar despre actori, regizori și scenariști. Sunt și oamenii de la tehnic, fără ei nimic nu ar fi posibil și le dau și lor un mare buchet de aplauze, pentru că fără ei am fi pierduți.

Că tot spuneai de sfaturi primite de la oameni, care e cel mai bun sfat pe care l-ai primit în cariera ta de actor?

Cel mai prietenos sfat pe care l-am primit vreodată l-am primit de la un foarte bun prieten de-al meu care din păcate nu mai este printre noi, Sergiu Marocico, care a fost unul dintre primii oameni cu care am avut contact în lumea asta și cu care am fost prieten destul de bun. Se întâmpla să fim la Teatrul Național din Târgu Mureș, în perioada în care jucam ”Zorba grecul”. Fiind student cu capul în nori care făcea lucrurile după capul lui, împărțeam cabina cu el. Pe o măsuță într-un colț aveam lucrurile mele pe care, desigur, le-am lăsat varză. M-a luat la un moment dat de după cap, mi-a dat o palmă prietenească și mi-a spus : ”Fii atent, că dacă e să faci chestia asta pe viitor, nu trebuie să aștepți să vină doamna de la garderobă să îți adune lucrurile. Tu trebuie să o faci. Un actor trebuie să fie organizat, curat și în momentul în care intră în cabina sa să știe exact de unde să își ia lucrurile. Să nu fie un haos total cu jumătate de oră înainte de spectacol”. Ăsta e unul dintre sfaturile de care țin cont oriunde aș fi. Este unul dintre sfaturile la care țin mult pentru că mi-a fost dat de un om la care țineam foarte mult, dar care din păcate nu mai e printre noi dar spiritul lui încă trăiește prin vorbele bune pe care mi le-a spus.

Care e piesa ta favorită de văzut?

Când eram în facultate, aveam norocul să merg, ca și student, la fiecare spectacol de teatru al Universității și al Teatrului Național cu bilet de 1 leu. Am văzut piese de n ori. Nu pot spune că am o piesă preferată și nici nu pot spune că am un gen anume de spectacole pe care îl urmăresc sfințește. Piesele care îmi plac sunt cele scrise cu cap, care ori își dau de gândit la final, ori te lasă cu un mesaj puternic, care să își fie de folos pe mai departe.

Care audiență crezi că e mai dificilă: adulții sau copiii?

O să dau două răspunsuri aici. Copiii sunt un public greoi de mulțumit pentru că au o inocență aparte. Ei văd lucrurile prin perspectiva ochilor de copii și dacă ei văd că personajul tău, indiferent că e Lupul din ”Capra cu trei iezi”, Zmeul din ”Sânziana și Pepelea” sau Vrăjitoarea din ”Ciobanul și domnița”, e jucat sec, simt chestia asta. Ei simt că tu nu îți dai silința de a juca acel rol și spun ”e doar un nenea în costum”. Dacă rolul e asumat, ei văd asta și am trăit asta pe pielea mea. Am văzut cum erau fascinați de-a dreptul unii copii de personajele pe care le jucam.
Publicul adult e altă mâncare de pește. Trebuie să știi cum să îl prinzi. Mă repet, dacă nu joci cu credință în rolul tău, rol în care specatorul să se regăsească, el o să stea, se va uita la tine și la un moment dat va scoate telefonul și va începe să se uite în el. De îndată ce ai pierdut un specator, e sigur că ai mai pierdut câțiva. Ca și concluzie, nici un public nu e ușor. Totul depinde de actor, să îl țină în priză.

 

Ai avut momente în care să îți spui ”Nu pot să fac asta, mă las”?

Da. Cred că a fost printre primele examene pe care le-am făcut. când eram încă în facultate. Examenele se desfășurau în modul următor: noi ne alegeam niște piese pe care urma să le jucăm. Îți alegeai tu, mai alegea și profesorul pentru tine și la un moment dat ajungeam cu foarte multe. Timpul era scurt și pe lângă piesuțele pe care le jucai la clasă, te mai chemau și studenții de la regie sau de la scenografie să îi ajuți și pe ei. Cu cât se adunau mai multe roluri, cu atât simțeam o oareșcare panică. Îmi spuneam în continuu „Ce fac acolo? Ce fac dincolo? Acolo cum făceam?” și existau momente în care mă întrebam ”De ce m-am băgat în chestia asta? De ce nu am putut rămâne doar pe două roluri?”. Fiecare personaj e diferit, nu o să joci niciodată două personaje la fel și te epuizează. La un moment dat clachezi pentru că te epuizezi fizic și mental. Trebuie să te ții tare și să știi că dacă renunți dai dovadă de slăbiciune și față de tine dar și față de meseria pe care ți-ai ales-o.

O întrebare clișeică: peste 10 ani ce te vezi făcând?

Tot teatru, clar. Nu aș vrea niciodată să renunț la teatru, deși am avut mici momente în care m-am întrebat ”și dacă nu e de mine?”. Întrebarea asta ți-o pui și la 19 ani, și la 25, și la 32 și ți-o pui în orice domeniu ai lucra. În 10 ani de-acum aș vrea să mă văd la cârma unui teatru. Vreau să am o mică companie privată în care să ofer generațiilor viitoare posibilitatea de a veni să joace. Există studenți care fac 5 ani de zile teatru iar apoi renunță pentru că nu găsesc nimic pentru ei. Sunt de asemenea foarte muți talentați dar pe care nu îi vede nimeni și eu aș vrea să transmit mai departe ceea ce am învățat și să joc împreună cu ei. Nu am de gând să mă pun cap de afiș. Nu vreau să eclipsez niște oameni care sunt la început, vreau să le ofer și lor șansa pe care și eu la rândul meu am primit-o. Până la urmă e o meserie care se fură și se dă mai departe. Dar peste 10 ani mă văd în continuare pe scenă.

Dacă ar fi să te întâlnești cu tine la 14 ani crezi ca ar fi mandru de tine?

Cred că ar fi fascinat de tot ce s-a întâmplat și, privind în urmă, eu la 14 ani eram total diferit de cel ce sunt azi. Ar fi probabil un șoc și un moment de mândrie în care eu cel de 15 ani ar spune ”nu m-am așteptat să faci așa ceva”. În mare, cred că ar fi mândru de mine, cel de 32 de ani.

 

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---