Români la Paris

Prezenţa românească în Franţa şi mai ales în capitala hexagonului (antica Lutetia) este foarte veche şi datează mai cu seamă de la mijlocul veacului al XIX-lea („ai noştri tineri la Paris învaţă”) şi a celui următor (chiar şi după anul 1989!), când intelectuali de marcă, romancieri, poeţi, artişti plastici, istorici, arhitecţi şi mulţi alţii şi-au ales să se stabilească în oraşul-lumină. Mulţi dintre ei pot fi consideraţi ca făcând parte din elita spirituală franceză, adoptaţi şi recunoscuţi ca atare în noua lor patrie (fără să intrăm în amănunte, fenomenul se poate extinde şi în alte ţări occidentale sau dincolo de Ocean, unde românii constituie şi astăzi o comunitate distinctă).
Revenind la Franţa şi în oraşul de pe Sena să pomenim câteva din numele emblematice care au făcut carieră aici gândindu-ne dintr-o numeroasă listă la Eugen Ionescu, George Enescu, Emil Cioran, Elvira Popescu, Bujor Nedelcovici, Dinu Flămând (şi lista ar putea cotinua).
Mulţi dintre ei îşi dorm somnul de veci în celebrul cimitir Pere Lachaise unde, printre aleile numerotate, se înalţă şi monumentele sepulcrale ale atâtor români.
Am avut fericitul prilej să respir aerul Parisului în nenumărate ocazii care au reprezentat pentru cel care scrie nu numai simple vizite turistice dar şi descoperirea unor itinerarii şi locuri culturale care mi-au umplut sufletul de bucurie (acelaşi sentiment, îmi place să cred, l-au avut şi alţi conaţionali ajunşi la Paris, pe care i-am auzit vorbind româneşte în celebrele muzee, domuri, pe cheile Senei ori pe terasele unde după atâtea drumuri „a pied” ne-am oprit să ne tragem sufletul).
Aşa se face că, în cursul acestei veri capricioase, paşii ne-au purtat spre centrul Pompidou cu a sa arhitectură „futuristă”, şocantă (aşa trebuie să fi fost considerat, la începuturi şi simbolicul turn Eiffel!) ce adăposteşte numeroase spaţii media, biblioteci, librării (specializate în lucrări de artă şi patrimoniu universal), buticuri ori cafenele. În faţa clădirii, într-o piaţă dreptunghiulară înclinată pe o latură (amintind de dispunerea scaunelor într-un amfiteatru antic) se produceau feluriţi artişti ambulanţi ce interpretau cu aplomb pe melodii din spaţiul peruan, fie un trio de mongoli în costume de aminteau de temutul Genghis-han, ce încântau nu numai prin insolita prezenţă dar şi prin cântecele lor din pustiurile deşertului Gobi. Lor li se adăugau numeroşi „artişti” ce încercau să atragă privirile (şi banii) prin produse mai mult sau mai puţin artizanale.
Ţinta noastră precisă nu era alta decât Atelierul lui Brâncuşi (1876-1957). Sosit la Paris în anul 1904, acesta a ocupat diverse ateliere (situate în 8 locaţii pariziene) dintre care cel mai cunoscut a fost cel situat în Impasse Ronsin 11 din cartierul Montparnasse, acolo unde a creat majoritatea lucrărilor sale.
Înainte cu un an de la dispariţia lui fizică, celebrul deja artist, originar din Hobiţa Gorjului şi-a cedat statului francez atelierul cu toate lucrările terminate sau în curs de finalizare, la care au fost adăugate mobilierul, uneltele şi biblioteca, sub rezerva ca Muzeul Naţional de Artă să reconstituie „averea lui spirituală” (ne întrebăm, desigur având răspunsul, ce s-ar fi întâmplat cu acest patrimoniu brâncuşian dacă ar fi fost cedat statului român!) Aşa se face că la 28 ianuarie 1997 visul maestrului a devenit realitate, în clădirea special edificată fiind plasat atelierul ce reconstituie vechea viziune a „creării unei unităţi între spaţiu şi sculptură”.
Intrarea liberă este precedată de o sală de primire unde ghizii (amabili) îţi oferă amănunte despre omul şi artistul Brâncuşi. În cele patru spaţii luminate discret sunt expuse creaţiile brâncuşiene care au făcut vâlvă nu numai în mediul artistic dar şi printre numeroşii exegeţi ai artei moderne. Aici, totul îţi atrage privirea începând cu uneltele artistului expuse pe un întreg perete, ustensile de tăiat lemnul, cioplit piatra ori finisat metalul, materiale din care „geniul” şi-a imaginat geneza (Oul), Pasărea (Cocoşul, vestitorul zorilor ori măiastra), numeroasele schiţe şi portrete a ceea ce va deveni Domnişoara Pogany ori personaje ale antichităţii (Muza adormită, Prometeu, Leda). Nu în ultimul rând pot fi văzute mai multe din machetele celor trei simboluri, imaginate de Brâncuşi, pline de tâlc şi idei metafizice: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului, ale căror originale se înalţă la Tg. Jiu.
Reconstituirea atelierului, parte distinctă a Muzeului Naţional de Artă Modernă este datorată artistului Renzo Piano, deschiderea oficială a acestui muzeu românesc în inima Parisului fiind onorată de d-na Pompidou, soţia fostului preşedinte Georges Pompidou.
„Încăpăţânarea” olteanului de a nu-şi vinde lucrările ci de a le ceda publicului a fost finalizată exemplar, creaţia sa intrată în patrimoniul artelor plastice fiind acum la îndemâna oricui. Şi în privinţa lui, ca şi a altora ca el, este meritul străinătăţii de a-i pune în valoare opera perenă.
Nu aş putea încheia aceste sumare gânduri pariziene fără a nu aminti faptul că am citit în ţară, în ediţia naţională a cotidianului „Libertatea” din 24 septembrie 2010 despre intenţia poetului Laurian Stănchescu de a iniţia o campanie de strângere de semnături pentru a aduce osemintele lui Brâncuşi în Gorj, adică în pământul său natal. Îmi este teamă ca acest lucru să nu devină ca atâtea altele, o simplă himeră.
Vasile MOGA

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---