E minunat şi firesc pentru o femeie să devină mamă. E un moment mult aşteptat de un cuplu să audă pentru prima dată cuvântul „mama” sau „tata” rostit de fiinţa cea mai scumpă: copilul lor! Şi eu fac parte din categoria celor pentru care copiii sunt o binecuvântare. Sunt mama a două fetiţe minunate de care sunt mândră şi pentru care aş face orice să ştiu că le este bine. Marea încercare a venit odată cu naşterea celui de-al doilea copil. Diagnosticul pus de medici m-a năucit: sindrom Down. Nu ştiam la ce să mă aştept, nu ştiam ce trebuie să fac în continuare şi mai ales întrebarea care mi-a încolţit în minte a fost dacă noi, părinţii, suntem responsabili de acest diagnostic. Şansa noastră a constat în faptul că medicii din străinătate, unde eram stabiliţi de câţiva ani, ne-au încurajat şi ne-au făcut să înţelegem că situaţia nu este atât de gravă pe cât ni se pare, ne-a explicat diagnosticul, cauzele, precum şi posibilităţile de recuperare ale copilului. Astfel că, de la 2 ani fetiţa mea a fost integrată în învăţământul preşcolar normal – program prelungit până la 4 ani, moment în care ne-am întors în ţară. Chiar dacă speram că la noi acasă lucrurile vor merge mai bine nu a fost chiar aşa: atitudinea românilor vis-a-vis de copiii cu nevoi speciale m-a şocat. Dacă în străinătate oamenii se opreau şi vorbeau cu mine şi cu fetiţa mea, aici nu făceau decât să întoarcă fără sfială capul după noi şi să clevetească după colţul blocului. Nu ne-am dat bătuţi şi am continuat lupta cu mentalitatea românească. Următorul pas a constat în înscrierea copilului la grădiniţă, aveam mari emoţii gândindu-mă că va putea fi respinsă datorită problemelor sale medicale. Chiar dacă la acel moment nu aveam o recomandare a comisiei de specialitate privitoare la integrarea în învăţământul de masă, eu îmi doream acest lucru, ţinând cont de recomandările medicilor italieni care mi-au zis că şansele de recuperare vor putea fi mai mari în învăţământul de masă decât în cel special. Pe această cale ţin să-i mulţumesc doamnei directoare Cornelia Soporan, de la Grădiniţa cu program prelungit nr. 2 Aiud, care a acceptat-o pe fetiţa mea în grupa mijlocie, explicându-mi că este nevoie de puţin timp pentru a vedea dacă se va putea integra în colectivul grupei şi în programul grădiniţei. Mulţumiri aduc şi doamnelor educatoare Katona Magdalena şi Ileana Gârlea, care au avut răbdarea şi priceperea de a o ajuta pe fetiţa mea să se simtă bine la grădiniţă, să relaţioneze cu ceilalţi copii şi să acumuleze cunoştinţe chiar dacă într-un ritm puţin mai lent decât ceilalţi copii. De asemenea, sunt recunoscătoare părinţilor care au înţeles că a fi părinte este o binecuvântare pe care mulţi dintre noi şi-o doresc. Sperăm că în viitor şansele de integrare şcolară şi socială ale copiilor cu nevoi speciale vor creşte la fel de mult ca şi dorinţa noastră de a înţelege că suntem atât de diferiţi unii de ceilalţi, chiar dacă toţi ne numim OAMENI.
Ana Tatiana GODRI, Aiud
N. R. Am primit la redacţie această emoţionantă scrisoare, pe care am publicat-o având mulţumirea că totuşi mai există oameni în adevăratul înţeles al cuvântului, care ştiu ce înseamnă să întinzi o mână de ajutor semenilor, atunci când le este greu. Sperăm să auzim de cât mai multe astfel de gesturi care aduc bucurie şi speranţă celor din jurul nostru. (A.D.T.)
