Legea lustrării nimănui!

Legea lustraţiei sau împingerea unui document prăfuit, cu pretenţie de act normativ, din Camera Deputaţilor către derdeluşul cu legi ale României, nu mai poate reprezenta acum, în 2012, mare scofală. Poate doar o mutare de rutină, fără miză reală, dar cu care sunt vânate nişte beneficii de imagine ale actualei Puteri.
Ce este lustraţia? Sau ce ar fi trebuit, de fapt, să fie? Teoretic, vorbim despre o lege, izvorâtă din faimosul punct 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, adoptată la 12 martie 1990, al cărui scop final era să interzică nomenclaturiştilor, activiştilor veroşi şi securiştilor dovediţi să aibă acces la funcţiile publice în primii ani de după revoluţie. Practic, este vorba despre o propunere legislativă care a fost blocată sistematic în primii ani posdecembrişti, tocmai de acei „lupi” deghizaţi în blană de oaie, care s-au repezit să facă politică democratică.
Cu siguranţă, aceia care au avut de suferit în perioada comunistă se vor bucura de o reparaţie, fie ea şi tardivă, ori doar cu semnificaţii morale. Există şi oameni care s-au sacrificat şi chiar au murit, sperând să nu mai vadă aceleaşi mutre de politruci, pozând în promotori ai civilizaţiei democratice. Numai că modul în care Legea lustraţiei a fost împinsă de la Cotroceni la Legislativ şi apoi iarăşi către Cotroceni spre promulgare, distruge, batjocoreşte chiar şi acea brumă de reparaţie morală pe care se chinuie să o poarte actuala lege.
Să aruncăm o privire în jur. Prevederile actualului surogat normativ, aşa cum se zvoneşte, pentru că proiectul nu a fost încă prezentat public, nu pun la stâlpul infamiei pe niciunul dintre oamenii politici cunoscuţi. Ca să treci pe lista lustraţilor trebuie să fi fost parte din structurile de putere ale aparatului respectiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Relativ, nu-i aşa?
Ceva îmi spune că Legea lustraţiei a fost folosită de către reprezentanţii actualei Puteri ca un soi de pretext. Poate că doar aşa vor putea să-şi asume înaintea alegerilor eticheta de anticomunişti. „Noi suntem cei care am condamnat public sistemul comunist, noi suntem cei care am votat Legea lustraţiei!”, ar fi un discurs nemaipomenit pentru cei ce se visează gonind singuri, cu toată viteza înainte, pe banda din dreapta a autostrăzii politichiei româneşti. Ar mai fi de spus că un text de lege aproximativ similar cu cel votat de Camera Deputaţilor săptămâna trecută, a fost desfinţat de Curtea Constituţională în 2010. Ce mai contează componenţa înaltului for şi faptul că motivaţia acelor magistraţi poate părea aproximativă şi pe alocuri hilară.
Chiar la discuţiile din plen, parlamentarii arcului guvernamental şi-au dat seama că proiectul a ieşit din Comisia juridică plină de hibe şi în ceasul al 12-lea au încercat să dreagă busuiocul. S-a cerut scoaterea din lege a celor care au ocupat funcţii de conducere în UTC, speculanţii făcând legătura cu premierul Mihai Răzvan Ungureanu şi preşedintele PDL, Emil Boc. Nici procurorii comunişti nu pot fi lustrabili, la fel ca şi cei care vor candida pentru diferite funcţii în stat, preşedinte, primar, preşedinte de consiliu judeţean, consilier local sau judeţean, ei trebuind să dea o simplă declaraţie pe proprie răspundere privind trecutul lor. În schimb, persoanele numite în funcţii pot fi lustrate. Cu alte cuvinte, cu acelaşi trecut poţi ajunge preşedinte, dar nu prim-ministru!
Interesant este faptul că, în 2010, liberalii, atunci aliaţi ai democrat-liberalilor, au votat legea, pe care acum o consideră tardivă şi nu au participat la discuţii. Să-l apere oare pe noul aliat, Dan Voiculescu? E o simplă presupunere…
Păi, în actualele condiţii mai putem vorbi de lustraţie, de acea asanare a spaţiului politic românesc de lichelele comuniste? Eu doar am întrebat, n-am dat cu parul…

Dumitru HENEGAR

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---