FOTO: Povestea din inima ţării de piatră

Toată lumea știe despre Transilvania că este un loc pitoresc, un tărâm de basm, un ținut luat parcă din poveste. Ce nu se știe este, încă până când mai este? Departe de orașele forfotitoare și strălucitoare, departe de lumea dezlanțuită și zgomotoasă, departe de lumea modernă și rapace, se află o altă lume, o lume mai pură, mai verde, mai liniștită și mai răcoroasă, o lume domoală și cristalină ca glasul bunicii cel șopotitor ca izvorul de argint, o lume mai bună, ca pita caldă scoasă din cuptor, o lume cu miez și cu coajă, hrănitoare pentru suflet și sățioasă pentru o viaţă. O lume pe care s-o privești cu evlavie și s-o atingi cu smerenie, o lume prin care să-ți plimbi pașii în liniște ca printr-o biserică și să o lași la plecare tot aşa cum ai găsit-o, împietrită în timp și în cremene ferecându-i poarta de vis cu inima ta .

Pe văile Munților Apuseni, care mai toate într-un târziu se varsă în Mureș, botezate în binecunoscutul și molcomul grai ardelenesc „Vale” (că doară cum altcumva?) eventual Valea Mare ori Valea Mică acolo unde este concurenţă, în susul firului apei există, încă, sate rămase de pe urma celor care își căutau liniștea, ori libertatea, ori o bucată de pământ pietros departe de lumea în care regulile se schimbă de la o zi la alta ca și regimurile ori stăpânii. Cele zece porunci sunt suficiente aici sus, aproape de Dumnezeu care le este și jude și gâde. Poveşti de dragoste sau de omor, tâlhării, speranțe într-o viaţă mai bună ori deziluzii stau la temelia multor gospodării risipite pe pantele munților și în desișul pădurilor.

La Ceru- Băcăinţi ajungi urmărind drumul care urmărește Valea Mare. Acum drumul este asfaltat dar, înainte, de șaptesprezece ori se petrecea drumul cu valea, pe parcurs, din sat până la șoseaua umblată. Era greu de ajuns până sus și pentru slujbașul cu „darea” și pentru jândarii cu arcanul. Nici măcar „colectivul” nu a ajuns până aici. Mulţi copii din sat, apoi, au făcut drumul înapoi, spre școli ori serviciu la oraș. Acolo au rămas și satul a rămas pustiu. Viaţa e grea aici pe tărâmul de cremene și arginţii sunt greu de făcut chiar dacă te afli la poala Munților Metaliferi. Pustii sunt curțile și casele din piatră și gardurile de piatră nu mai folosesc la nimic, natura încercând să-și recâștige teritoriul pierdut. Triste sunt și grajdurile de piatră acum goale și reci fără căldura dobitoacelor. Ai putea crede că totul a fost abandonat în voia sorţii dar nu este chiar aşa. Răbdare doar să ai, căci si răbdarea s-a născut la sat.

O pereche de boi pasc nepăsători iarba pe-o coastă. Un miel behăie aiurea. Cârdul de gâște care se scaldă gălăgioase și pline de viaţă în apa pârâului mă trezesc din visare. O poftă de viaţă mă cuprinde și o poftă de gâscă, pe varză la cuptor. E bine… Trăiesc… E bine că trăiesc! Morții cu morții și vii cu vii, am zis! Obiectivul aparatului de fotografiat scrutează avid și obraznic fiecare gospodărie, fiecare grajd ori dărăpănătură căutând senzaționalul în cele câteva momente în care fac pe reporterul autointitulat. Totul este încântător ochiului și vena de pe tâmpla mea romantică și argintie stă să pleznească. Cu atâtea ruine în jur și cu un asemenea peisaj, cu pârâul care susură peste pietre mă simt invidiat până și de Hugo, Victor Hugo.

Există aici o casă care cred că este ultima rămasă în România, acoperită cu lespezi de piatră. Ar fi mândria oricărui muzeu. Fac poze peste tot, cu sete. Dar deodată ceva mă frapează. Morții aici nu sunt cu morții ci sunt cu vii împreună. În grădinile de aici văd locuri îngrijite și îngrădite adăpostind câteva cruci cu candele și flori și cu coroane mortuare. Morminte în piatră! Cimitire particulare? Ideea mă amuză dar, redevin serios. Astea nu mai pot fi părăsite. Mirarea mea e stăpânită, am mai văzut acest obicei pe munte. Sătenii își îngroapă morții aproape, acasă, și nu la cimitirul bisericii. Nici nu există biserică in tot cătunul. Ritualul nu cred că este barbar însă are o mare doză de pragmatism în el. Sunt tot mai atent. Acolo unde sunt morminte casele nu sunt părăsite. Ceva îi leagă pe oameni de loc, îi leagă pe vecie. Sunt morții lor care nu pot fi părăsiți. O fi vreun blestem? Nu știu dar, ca prin minune-mi răsună în urechi vorbele românului din Banatul Sârbesc pe care mi le-a zis acum mai bine de zece ani în America și la care doar aici și doar acum le înțeleg rostul ”Frate Dane, nu mai fi supărat, că noi, aici, nu vom fi fericiți în veci. Ne blastămă oasele moșilor noşti, părăsite!” Aşa să fie?

Craiva Veche e ascunsă sus în pădure, de aici izvorăște Craiva, pârâul regelui. Locul anticului Apoulon, cetatea dacilor, e şi mai sus. Cum apa curge la vale și istoria curge la vale și pământul, uneori, curge la vale. Alunecările de teren și cursul vremurilor au golit localitatea, sătenii s-au mutat mai jos în Craiva Noua, mai aproape de locurile de muncă pe vremea industrializării comuniste.

Au rămas doar stâlpii goi pe care altă dată treceau firele de curent, case părăsite și dărăpănate și o biserică în ruine. Crucile din cimitir, năpădite de salcâmii tineri, prin eleganţa lor amintesc doar de locul unde s-a trăit și s-a murit, cândva, în prosperitate. Fagi, arini și oțetari au crescut în altar și un singur sfânt bărbos și auroleat mai străjuiește fantomatic murul crăpat și prăbușit. Turnul bisericii scorojit stă de veghe pe deal arătându-și materialele din care a fost ridicat, cărămizi, piatră de munte și blocuri din zidurile dacice. Pomii și viile acum sălbăticite dau impresia de junglă dar, peste tot plutește senzația de pace. De ce n-ar fi?

Rachişul e un alt sat cu case și acareturi din piatră din Alba. Se zice că ar fi fost înființat de niște tâlhari și hoți de vite și de cai. Aici au găsit ascunzătoarea. Cine să-i caute până aici? Când am coborât prima dată aici în sat, cu Lada, am crezut că e chiar ca în basme, că pătrund pe tărâmul celalalt, că intru în tărâmul zmeilor. Numele l-a dobândit după bogăția pârâului care străbate ulița principală, racii. Eu nu am găsit raci, deși mi-am dorit, am mai găsit doar vreo doi trei bătrâni care-și duc ultimele zile pe lavițele de la poartă așteptând doar ei mai știu ce.

Ziua e scurtă în satul ascuns în fundul văii dar, în timpul petrecut aici cu siguranță poți avea trăiri atemporale. Cât de efemer pare totul când realizezi că până și trufia pietrei este de fapt vânare de vânt . Am văzut în peregrinările mele destule, am văzut marmura din temple romane în moschei sau în adăposturi de cămile, am văzut piatră din ziduri dacice în biserici creștine, cărămidă arsă din palate risipită-n bordeie am văzut, am văzut cu ochii mei cum nimic nu se pierde, într-adevăr, ci totul se transformă, cum o casă se face cu piatra din altă casă, cum o cetate se ridică peste altă cetate și o civilizație peste o altă civilizație. Dar nu poți să nu fi trist când vezi cum piere o lume și nu poți să faci nimic, nu poți să schimbi cursul lucrurilor, nu poți salva nici măcar ceva din bogăția de istorie care se risipește, cum adevărata identitate se pierde și cum ne ascundem sub una falsă și mincinoasă, cum adevăratele valori dispar și noi ne închinăm la ţâţa de silicon ca alţii altădată viţelului de aur. Să fie totul pierdut?

Sub Piatra Cetii se află alt sat aproape părăsit, Răicaniul. Peisajul este mirific. În sfânta tradiție a „cuiburilor” de la munte satul, precis, a fost înființat de unul Raica, apoi „cuibul” a făcut pui, copii și nepoții alăturându-se cu gospodăriile formând cătunul de munte. Tot aşa s-a întâmplat și la Cristeşti după unul Cristea ori la Ilieşti după Ilie sau la Marinești după Marin, cu siguranță. Piatra și lemnul au stat la baza construcțiilor de aici dar urmașii întemeietorilor au simțit chemarea civilizației și s-au lăsat la vale. Pustii au rămas casele și gospodăriile și în paragină dar vorba Ecleziastului „Ce este a mai fost și ce va fi a mai fost și nu este nimic nou sub soare” . Mânați de nevoi, siliți de împrejurări, bieții urmași rătăcitori aleg iar calea muntelui. Aşa este croită viaţa asta pentru om când la deal și când la vale.

Veta este o verișoară a mamei. Şi pe mama o chemase Raica de fată. Veta a trăit la oraș toată viaţa, la bloc, ca o „doamnă”. Şi serviciu domnesc a avut Veta dar, acum e la pensie și pensia nu-i ajunge pentru viaţa la oraș. Oricum nu mai suportă orașul, nici orășenii. Băiatul este plecat departe prin Spania să-și caute norocul. Şi Veta a fost să-și caute norocul prin Italia, la îngrijit de bătrâni. A venit cu sprâncene tatuate de acolo și cu un mare dezgust faţă de străinătate. A urcat sus la munte la Răicani, a urcat acasă. Să aibe grijă de casă și de tatăl ei, pentru că mama sa a coborât la o soră a Vetei să aibe grijă de nepoți. Tatăl ei e îngropat lângă casă în gradină. Mormântul este bine îngrijit, când se simte singură, supărată sau veselă, Veta, trece pe la tatăl ei. Tatăl ei o ascultă întotdeauna mormânt.

Când am urcat cu un prieten elvețian în vizită, Veta a reușit din nou să ne surprindă. Nu știa că o să ajungem, aşa că era la coasă cu părul vopsit proaspăt și pus pe bigudiuri. Strașnică femeie! Puiul de curte făcut la ceaun a fost cel mai bun pui pe care l-a mâncat prietenul meu în viața lui până atunci. La început cobora iernile la oraș. Acum de când s-a obișnuit să-i dea cu tifla drăcosului de urs care mai dă târcoale și aruncă cu pietri și bolovani pe munte la vale, nu mai coboară nici iarna. Au început să urce și alții la munte sus. Se ajută uneori și se ceartă alteori. Veta are izvorul ei în curte, de la ea izvorăște Valea. Surprins de gestul ei, inițial am întrebat-o de ce nu vrea să vândă totul și să rămână la oraș. „Ce să fac Dane? Cum o să-l vând eu pe tata?!”. (Teodor Dan)

[nggallery id=1168]

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI