Capitalismul, încotro?

Cu câteva zile în urmă Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, sintetiza simplu momentul de maximă incertitudine trăit de generaţia actuală: nimeni, dar absolut nimeni nu poate spune acum spre ce tip de model se îndreaptă economia globală şi cum va arăta lumea peste câţiva ani. Cea mai dură lecţie pe care au învăţat-o statele în urma crizei izbucnite în 2008 este că nu guvernele hotărăsc destinul popoarelor ci Marea Finanţă, capitalul liber. Analiştii economici au descoperit uluiţi că mitul reglării automate a discrepanţelor prin libera concurenţă, în economia de piaţă – un fetiş-pilon al capitalismului – nu există. Mai întâi socialiştii şi-au frecat mâinile de bucurie preconizând moartea liberalismului, în esenţă a capitalismului, în timp ce dreapta a proclamat cu argumente irefutabile că cel care moare este capitalismul hibrid, altoit cu socialism adică „statul social”, observabil în variante diferite nu numai în Europa ci şi în Asia. Cel mai semnificativ exemplu de acolo este China. Să nu uităm – o altă rezultantă a recesiunii globale – că în întreaga Europă socialiştii au fost măturaţi de la guvernare în ultimii ani.
Guvernele, atât cel din SUA cât şi cele din Uniunea Europeană au crezut că pot scăpa de criză injectând de la buget sume incredibile – sute de miliarde de dolari – în arterele sleite ale marilor bănci aflate în colaps financiar. Minunea a ţinut însă doar câteva luni. După ce a părut că se trezeşte la viaţă, creşterea economică generală a încetinit alarmant. Secătuirea bugetelor şi scadenţa unor plăţi publice a scos la lumină o altă faţetă, mai perfidă, a crizei generalizate – criza datoriilor suverane. De data aceasta sunt în pericol să intre în faliment nu marile companii, nu băncile ci statele însele Grecia, unde lenea şi indisciplina fiscală au devenit proverbiale, este doar un exemplu. Franţa şi Germania, principalele susţinătoare ale unei UE şi monede (euro) indestructibile par să accepte evidenţa: Grecia nu mai poate fi ajutată, trebuie să se descurce singură şi să facă reforme structurale convingătoare. Chiar cu riscul intrării ţării în default (incapacitate de plată) şi al ieşirii din zona euro.
Din Asia vin alte semnale îngrijorătoare. China, cu o rezervă valutară de 3200 miliarde de dolari, spre care se îndreaptă ochii rugători ai tuturor guvernelor europene, a constatat că începe să aibă mari probleme la export în condiţiile reducerii consumului pe plan mondial. Aşa că a decis să ajute Europa cumpărând titluri de stat mai întâi în punctele „sensibile” – Spania şi Portugalia. Iar pe plan intern a anulat impozitele pe salariile mici, măsură de care beneficiază într-o primă fază 60 de milioane de salariaţi. China însă nu poate salva, singură, lumea. Pe de altă parte tot mai mulţi specialişti afirmă că în 2-3 ani şi aceasta va capota din cauza supraîncălzirii economiei şi a imposibilităţii de a controla o societate puternic divizată. În istorie, tipul acesta de probleme globale s-au rezolvat întotdeauna prin războaie devastatoare sau revoluţii. Foarte greu de ştiut ce se va întâmpla în perioada următoare.
Soluţiile, din păcate, se află în sfera politicului. Aşa a apărut ideea federalizării Uniunii Europene din care face parte şi România. Într-adevăr, în competiţia cu SUA şi China, dar mai ales cu capitalul liber, statele mici nu pot face mare lucru. Dar un Guvern Federal al UE, care să impună statelor membre o politică fiscală unică, da. Multora o asemenea idee li se pare utopică, deşi întregul parcurs programatic al Uniunii Europene spre asta converge. Eu unul cred că principala „sensibilitate” a ideii de federalizare este nu diferenţa de cultură, dezvoltare economică sau nivel de trai ci cedarea de suveranitate presupusă de realizarea unui asemenea proiect. Spun asta cunoscând naţionalismul agresiv al unor pături sociale din sânul fiecărei naţiuni. Inclusiv din România. Lămuritor ar fi, desigur, numai un referendum pe această temă. Mi-am amintit pe de altă parte de plebiscitul din 1866, când românii, sătui de contraperformanţele politicienilor şi stăpânilor de atunci, au acceptat ca pe o binefacere un rege străin. Şi bine au făcut! Poate că mulţi vor susţine azi cu entuziasm, sătui de incompetenţa guvernanţilor noştri, ca treburile economice şi judiciare, poate şi cele administrative să fie decise la Bruxelles.
Dar să revenim la statul asistenţial, tot mai dezavuat, în urma crizei,de economişti şi sociologi. Preşedintele Traian Băsescu şi PDL (cu orientare tot mai de dreapta), s-au pronunţat clar pentru reformarea sistemului de ajutor social. România este acum un stat asistenţial (4 miliarde euro anual) cu 8,3 milioane de persoane de vârstă activă, care primesc o formă sau alta de ajutor social; 1,8 milioane de asistaţi nu merg la şcoală, nu au nici un handicap deci sunt buni de lucru şi totuşi nu sunt interesaţi să se califice sau recalifice; 300.000 de familii au venituri asigurate în proporţie de 50% de către stat etc. La o populaţie de 22 de milioane de români, tabloul pare sumbru şi este clar că sistemul de ajutoare sociale trebuie aşezat pe alte baze, drepte şi corecte. Solidaritate socială nu înseamnă promovarea nemuncii. Cine va conduce România după alegerile din anul următor?! Stânga sau dreapta? Poate niciodată nu a fost atât de important ca fiecare dintre noi să înţeleagă ce trebuie făcut.
Mihai BABIŢCHI

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI