Adevărul este o trăsătură specifică omului. Tocmai de aceea omul este superior celorlalte fiinţe, prin faptul că poate discerne binele de rău, prezentul de trecut. A spune adevărul, a fi un adevărat om, a fost şi este o problemă de maximă actualitate. Poate mai mult ca oricând este necesar, în perioada actuală, să asigurăm adevărului dreptul ce i se cuvine. Mulţi o să spună: da aşa ar fi bine, însă în realitate este cu totul altfel. Adevărul este strict legat de cinste, de corectitudine. Cred că aici este marea dilemă a noastră. Depărtându-ne de cinste şi corectitudine, foarte rapid ne depărtăm şi de adevăr. Dicţionarul Limbii române defineşte adevărul ca fiind „oglindirea fidelă a realităţii, adică ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate”.
Am prezentat toate aceste imperative ale adevărului nu pentru a demonstra că eu sau alţii deţinem adevărul absolut sau că ne caracterizează numai adevărul. Le-am prezentat pentru că atunci când despre o persoană nu se spune adevărul, adică nu-i dai Cezarului ce-i al Cezarului, se poate ajunge la situaţii grave, persoana respectivă se simte frustrată, îşi pierde încrederea în el şi în ceilalţi, din prieten ţi-l poţi transforma în duşman.  Perioada actuală este plină de asemenea situaţii. Revoluţia din Decembrie 1989 a adus schimbări fundamentale în societatea noastră românească. Nu mi-am propus să le dezbat, nu este atributul meu. Vreau doar să spun că, lucrând 8 ani de zile în administraţia publică locală, în calitate de primar al oraşului Câmpeni, nu am crezut că schimbarea, alternanţa la putere, pe care o consider foarte bună, aduce după sine şi „ştergerea cu buretele” a ceea ce au făcut predecesorii. Aceasta, după părerea mea, se poate întâmpla în două situaţii: prima este imposibilitatea celor prezenţi de a se ridica la nivelul celor dinainte, iar cea de-a doua, care este strâns legată de prima, în situaţia în care ai ajuns la putere prin promisiuni, pe care sunt sigur că, atunci când le-a spus, nici cel în cauză nu era convins că spune adevărul.
Pentru a nu fi considerat că ocolesc şi eu realitatea, o să mă refer la câteva adevăruri:
Oraşul Câmpeni a avut, de-a lungul timpului, mulţi primari. Unii au contribuit la introducerea apei în oraş, la construirea şcolilor din Câmpeni, Vârşi, Mihoieşti, Valea Bistrii şi Certege, alţii au avut o contribuţie însemnată la construirea blocurilor, a unor obiective economice de referinţă pentru zona Munţilor Apuseni – exemplul cel mai concludent fiind S.C. „Montana” S.A., cât şi cel mai modern spital destinat tuturor locuitorilor din „Ţara de piatră”. N-aş putea trece cu vederea pe cei care au muncit pentru construcţia stadionului, a sălii de sport, cât şi a digurilor care apără oraşul de inundaţii. Ultima perioadă a adus oraşului importante edificii care au crescut zestrea patrimoniului, atât de necesar acestei localităţi. În anul 2002, prin Hotărâre de Guvern, oraşul Câmpeni a beneficiat de clădirea care acum adăposteşte Casa orăşenească de cultură „Avram Iancu” şi care a fost, până la acea dată, în proprietatea Cinematografiei române. Prin eforturi susţinute, s-a obţinut de la Ministerul Apărării Naţionale clădirea care a găzduit Comandamentul revoluţiei de la 1848 a lui Avram Iancu. Acum aici se află Biblioteca orăşenească şi Muzeul, ambele purtând numele eroului nostru naţional. S-a amenajat Beciul lui Horea, transformat în muzeu. Toate aceste obiective istorice şi culturale dau oraşului importanţa şi semnificaţia de care trebuie să se bucure toţi cei care păşesc pe acest scump pământ românesc.
Merită subliniată activitatea desfăşurată de administraţia locală din 1996-2004, care, în condiţii financiare deficitare, a modernizat un număr important de străzi, printre care: Cloşca, Ardealului, Primăverii, Transilvaniei, Izvoarelor, Gării-parţial, Fântânele, Lalelelor, alocându-se cel mai mare şi important program de investiţii din fonduri proprii. La acestea se adaugă piaţa agroalimentară, cât şi drumurile săteşti din Certege şi Dealul Capşei – realizate prin programul F.R.D.S.
Ziua de 23 decembrie 2003 va rămâne pentru oraşul Câmpeni o zi cu adânci semnificaţii. În acea zi, pe baza hotărârii Consiliului local, la Casa oamenilor de ştiinţă şi cultură din Bucureşti, în prezenţa membrilor Academiei Române, a unor oameni de ştiinţă şi cultură, ambasadori ai unor state, cât şi alte personalităţi, fostul primar din acea perioadă a conferit celor 7 membri ai Academiei Române, respectiv, Eugen Simion-preşedinte, Marius Iosifescu, Gheorghe Vlăduţescu, Florin Filip, Mircea Dezideriu Banciu, Mircea Săndulescu-vicepreşedinţi şi scriitorului Dumitru Radu Popescu – titlul de „Cetăţean de onoare al oraşului Câmpeni”. Actualului preşedinte al Academiei – Ionel Haiduc, acest titlu i-a fost conferit la Casa de cultură din Câmpeni pe data de 29 decembrie în cadrul unui spectacol artistic. Ce cinste, ce responsabilitate pentru moţi şi capitala lor de suflet!
O mândrie pentru oraşul nostru este amplasarea în centru a statuii ecvestre a celui care a fost şi este eroul nostru naţional Avram Iancu, fapt pentru care primarului de atunci trebuie cu toţii să-i aducem recunoştinţa noastră.
Nu dorim să atacăm pe cei care conduc administraţia locală în prezent. Lăsăm ca faptele lor să dovedească ce fac şi ce rămâne în urma lor. Sunt convins că şi administraţia actuală este capabilă, şi chiar ne-am dori să facă lucruri bune pentru această localitate ce ne este dragă tuturor. Vreau doar să subliniez că a recunoaşte şi a spune adevărul este nu numai necesar, dar şi obligatoriu, pentru cei ce înţeleg sensul acestor cuvinte. Toate acestea, la care se adaugă şi altele, nu cred că pot fi puse numai pe seama muncii primarilor. Ele au fost realizate cu sprijinul cetăţenilor, al unor conducători cinstiţi, dornici să lase în urma lor obiective destinate obştii. Nu am dat nume. În toată această perioadă de când sunt în oraşul Câmpeni, am auzit foarte multe lucruri bune spuse la adresa celor care au condus oraşul. Sunt şi aspecte negative, pe care, fără îndoială, cetăţenii oraşului le cunosc mult mai bine decât mine. Rămâne, aşadar, la latitudinea fiecăruia dintre noi să apreciem, în spiritul adevărului, faptele bune, sau mai puţin bune, pe care le-am făcut fiecare dintre noi la creşterea prestigiului acestei localităţi, pe care, pe bună dreptate, o numim „Capitala de suflet a Ţării Moţilor”. Cred în continuare că a conduce oraşul Câmpeni este o cinste, dar şi o mare răspundere. Totul depinde de înţelepciunea noastră, de modul în care ştim şi dorim să fim alături de adevăr, de cinste şi corectitudine – atribute esenţiale ale fiinţei umane.
Ioan  Viorel  SICOE