FOTO, VIDEO. Satul de munte din Alba, părăsit de aproape două decenii, dar nu uitat de lume: Drumul până la biserică, declarată monument istoric, va fi asfaltat

Doar cu cele trei-patru case rămase în picioare, stavilă timpului, satul Poieni, aparținător comunei Vidra, pare acum doar un mare cimitir în care amintirea, fericită sau dureroasă, respiră plăpând din fiecare căuș de piatră, rămas pe loc, în vetrele caselor, zidite din piatra locului.

Așa că în jurul bisericii vechi – ridicate prin 1612-1615 și purtând hramul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, nu adastă întru veșnicie doar cele câteva morminte ale celor trecuți în lumea drepților, ci gravitează un țintirim imaginar, format dintr-o sumedenie de case din care nu a mai rămas decât fundația, trainică, zidită din piatră. Din Țara de Piatră.

O sumedenie de case prin temelia cărora natura a izbucnit sălbatică, cu jnepeni sau alți arbori, mai falnici. Morminte din piatră cărora oamenii locului, plecați în lume sau mulți plecați la Domnul, și-au lăsat în pază emoțiile unor timpuri mai bune ori în nevoință: aici a sfâșiat negura dimineții de primăvară țipătul unui nou-născut, dincolo, viscolul a înghețat flacăra lumânării ce se topea la căpătâiul unui muribund, mai în sus cu un hat, o tânără mireasă și-a așteptat, în miros amețitor de fân cosit, ursitul. De aproape două decenii, satul Poieni, comuna Vidra, nu mai are niciun locuitor.

Drumul va fi asfaltat până la biserica din Poieni.

Într-un sfârșit ploios de iulie, am luat drumul spre Platoul Poieni, pe Calea Pietrii. E asfalt doar până în satul Hoancă. Primarul Alexandru Resiga ne spune că anul acesta a primit bani de la Guvern, prin PNDL II, să asfalteze încă 5 kilometri de drum, până la biserica din Poieni.

Nu mai sunt oameni în Poieni, dar investiția este justificată de faptul că biserica e declarată monument istoric. Și, fie vorba între noi, asfaltul îi va ajuta foarte mult pe proprietarii de animale care își au pământurile sus în Poieni. Vara aici își pasc turmele de vite și de cai.

Aceștia sunt nevoiți să străbată până în Platoul Poieni un traseu ce acum e mai potrivit unui concurs de off-road decât circulației publice. Pe alocuri drumul este doar un făgaș în care viiturile au spălat pământul și au lăsat numai creste de piatră ce pun la grea încercare îndemânarea șoferilor… Dar odată ce ai răzbit sus, pe platou, peisajul este dumnezeiesc.

Între verdele pădurii și albastrul cerului e doar o tăcere de început și de sfârșit de lume prin care auzi, dacă ești suficient de norocos, glas de înger. Sus pe platou, privirea ni se agață de o cruce mică, cioplită din piatră (o piatră numită babdiță prin părțile locului), stingheră parcă în sălbăticie.

Primarul Resiga ne spune că ”Crucea din babdiță” a fost pusă acolo în memoria unei femei, trăznite în timp ce păzea vacile la păscut. A rămas acolo, trainică în timp, să le reamintească trecătorilor grăbiți cât de mare rămâne puterea lui Dumnezeu, rugă omenească împotriva urgiei.

Trecem pe lângă Tău, o groapă care se umple de apă doar de la ploaie, pentru că asta a fost veșnica problemă a ”puienilor” – lipsa izvoarelor de apă. Greu și-a mai lăsat muntele vreo vână, cât de mică, poienarilor, cât de o ulcică de apă proaspătă, să-și astâmpere setea la lucru sau la joc! Pământul e tot arat în jur, dar nu de om, ci de colți de mistreț, semn că și sălbăticiunile vin la Tău la adăpat, nu numai vitele poienarilor. În zare, scheletică și de temut, se zărește ca o umbră amenințătoare, ”Crucea cea lungă”, o spânzurătoare menită să-i amintească iar muritorului de pronia cerească.

Grohotele, sudoarea împietrită a poienarilor.

Mergând dinspre cătunul Bordești spre Hărăști, vezi cum coli­nele verzi sunt brăzdate de movile ciudate, din piatră cenușie.

Viceprimarul Vasile Drăgoiu ne spune că movilele se numesc ”grohote” și că sunt aranjate la marginea locurilor de arătură, delimitând vecinătățile pe dealurile ce, mai demult, erau arate și cultivate cu grâu, secară, cartofi.

Movilele de piatră au fost adunate în decursul a zeci și zeci de ani de muncă: primăvara, la arat, erau scoase cu lama plugului din pământul moale și erau cărate, bucată cu bucată, la marginea hatului. Fiecare piatră din grohotă poartă amprenta de sudoare a celor care, zi de zi, s-au luptat cu muntele pentru supraviețuire.

Era forfotă mare pe acele coline acum o jumătate de secol: gospodarii duceau cu săniile gunoiul de grajd pe hotar, primăvara arau, curățau și grăpau pământul, vara, înainte de cântatul cocoșilor, plecau la cosit iarba, la întors fânul, la făcut clăi.

Toamna venea cu culesul prunelor și al poamelor – că era faimoasă țuica poienarilor! – urmau seceratul holdelor, culesul cânepii, scosul piciocilor (n.r. cartofilor) și căratul fânului, la adăpost, pentru hrana animalelor. Grâul îl măcinau mai jos, pe Valea Morilor. Că înainte vreme funcționau aici nu mai puțin de nouă mori de apă, ne spune primarul Alexandru Resiga. Și în zi de azi mai este una în picioare, chiar funcțională. Înainte să cadă iarnă grea, poienarii își duceau făina sus, în sat. Din făina măcinată jos, la moară, făceau femeile toată iarna pita, săptămânal, și colacii pentru sărbători.

Poieni, satul din amintiri. Exodul. În Hărăști, dăm peste două case în picioare. În plus, de jur împrejur, vetre din piatră ale caselor ce au fost. Primarul Resiga ne spune că una dintre casele rămase în picioare este a lui Niculaie a lui Zaharie, care a avut 18 copii. Dar nu numai fundațiile clădite din piatra muntelui îți arată locul unde cândva a fost o gospodărie mândră: pâlcurile dese de pomi fructiferi, crescuți acum în izbeliște, marchează teritoriile foștilor gospodari.

Între zidurile fostei școli – mare, era cu clasele I-VIII – cresc acum arbori de tot felul. Aici a fost cândva centrul satului. În mijloc sunt chiar două fântâni, săpate adânc în inima muntelui de piatră: primarul Resiga ne spune că au o adâncime de mai bine de 30 de metri. În trecut, oamenii scoteau apa cu ajutorul unei cumpene de care era legată o sfoară foarte lungă.

Acum, proprietarii de terenuri au montat pompe de mare putere care scot apa pentru adăparea animalelor lăsate aici la păscut, libere. Pentru că aici, din ziua Sfinților Constantin și Elena, vitele vidrenilor, ponorenilor și ale sohodolenilor sunt urcate la păscut. De cealaltă parte, înspre Tău, este ținutul cailor lăsați liberi.

Poienarii au plecat masiv spre șes între anii 1970 – 1980, când Ceaușescu a demarat o puternică industrializare a României iar țăranii au migrat spre fabrici și uzine, abandonându-și gospodăriile. Industrializarea a fost doar oportunitatea pentru poienari, nu și motivul pentru care au plecat din localitate. Lipsa apei, a drumurilor practicabile și nevoia de a fi mai aproape de școli și licee i-a determinat pe poienari să plece, unul câte unul, din munte. Cu toate acestea, curentul a fost urcat până sus, la cota 1000, pe vremea lui Ceaușescu. În plus, mai sunt și acum în picioare podurile durabile, din beton, făcute tot pe vremea comuniștilor, peste Valea Morilor, pentru a înlesni accesul poienarilor sus în sat. La recensământul din 2002, în Poieni s-a declarat ca având reședință stabilă un singur om. Ultimul. Despre biserica din satul Poieni – filie a bisericii din Vidra de Jos – se știe că a fost ridicată între anii 1612-1615, dată scobită în lemn, în masa altarului. Este una dintre cele mai vechi biserici românești dintre regiunea Munților Apuseni. Lucrări importante de reparații au avut loc între anii 1963-1965, când biserica a suferit o transformare radicală.

Lucrările au fost realizate de meșterul Nicolae David, epitropul bisericii, ajutat de credincioși. În 26 ianuarie 1964, satul era încă înfloritor. Adunarea eparhială a bisericii din Poieni avea 57 de membri, stâlpi ai comunității. În consiliul parohial erau Nicolae David, Nicolae Goia, Candic Cioara, Rovin Goia, iar în comitetul parohial activau Petru Goia, Petru Pop, Gherasim Vesa, Gheorghe Vîrciu, Nicolae Lazăr, Dumitru Ciubea, Traian Trif, Gheor­ghe Cioara. Gheorghe Cioran era cantorul bisericii din sat. În acea perioadă s-a decis repararea bisericii din Poieni, din cauză că ”podeaua a fost distrusă de bureți (n.r. ciuperci)”.

Consiliul Parohial a decis atunci că reparațiile ar costa cam 4600 lei, înlocuirea podelei din scândură, cam 70 de lei / gospodărie, semn că la acea vreme mai sălășluiau încă în zonă cel puțin 66-70 de familii/ gospodării, minimum 300 de suflete. După o jumătate de secol, sus nu mai sălășluiește nimeni. Problema migrației, a reducerii populației continuă însă și în centrul de comună, unde-i școală, dispensar, asfalt, iluminat public și apă potabilă. Unde vom ajunge peste altă jumătate de secol?

Copiii noștri cu siguranță vor afla asta.

[nggallery id=6068]

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI