Mărțișorul românesc, primul an în care face parte din patrimoniul cultural UNESCO. Poveştile talismanului de pe Funia Timpului, aducător de frumuseţe şi de iubire
Este primul an în care mărțișorul face parte din patrimoniul cultural UNESCO. De ce purtăm mărţişorul? Sau, îl mai purtăm? Răspunsurile, chiar în legendele şi tradiţia micului talisman şi a şnurului alb şi roşu dăruit de 1 martie, purtat altădată întreaga lună şi apoi prins de ramurile unui pom fructifer pentru a aduce noroc şi fericire.
Creat manual de artişti plastici şi de artizani autentici, sau nu, tradiţional sau modern, creativ sau banal, unic sau personalizat cu tâlc, Mărţişorul rămâne o sărbătoare populară autentică şi nu ne-am putea imagina începutul de primăvară fără a dărui sau purta micul talisman prins pe un fir alb şi roşu.
Mărţişorul – un simbol al focului, luminii şi al soarelui
Câte zone geografice, atâtea poveşti în jurul tradiţiei mărţişorului, purtat de români, dar în Bulgaria, Albania, Serbia sau Republica Moldova, şi care îşi are originea în vechile credinţe şi practici agrare
Mărţişor, numele popular al lunii martie, este de origine latină – Martius. După vechiul calendar roman, 1 martie era prima zi din an, când se celebra Matronalia, serbările lui Marte – zeul forţelor naturii, al primăverii şi agriculturii, ocrotitor al câmpului şi turmelor. La vechii traci, aceleaşi atribute le avea zeul Marsyas Silen, inventatorul fluierului, al cărui cult este legat de glia maternă şi de vegetaţie, şi căruia îi erau închinate sărbătorile primăverii şi ale fecundităţii naturii.
S-au găsit ca dovezi arheologice pietre de râu cu urme de vopsea albă şi roşie vechi de peste opt mii de ani, la Schela Cladovei, în Mehedinţi, iar din vremea dacilor, şiraguri de pietricele albe şi roşii care se purtau la gât, primăvara. Dacii credeau că aceste amulete, purtate de copii, femei şi adulti, aduc fertilitate, frumuseţe şi feresc de arşiţa soarelui.
Mai târziu, mărţişorul a fost o monedă din aur, argint sau bronz asociată cu strălucirea soarelui de primăvară, atârnată de fire subţiri de lână, negru cu alb sau roşu cu alb. Negrul era întunericul iernii, albul strălucirea soarelui, iar roşul sângele, viaţa şi ferilitatea. Mărţişoarele erau purtate până când înfloreau copacii şi apoi erau atârnate de crengile lor.
„Poporul nostru îl cunoaşte şi îl ţine în mare cinste, îl poartă copiii, fetele şi mai rar nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire”, spunea poetul George Coşbuc, într-un studiu dedicat mărţişorului.
În folclorul nostru, spunea poetul, toate anotimpurile sunt simbolizate cromatic: primăvara prin roşu, vara prin verde sau galben, toamna prin negru sau albastru, iar iarna prin alb. Şi de aceea, şnurul împletit din alb şi roşu, frumos numit funia timpului, este un simbol al trecerii de la iarna cea albă, la primăvara vie ca focul, sângele şi soarele.
Şi se mai spune în credinţa populară că roşul ar fi chiar vitalitatea femeii, iar albul, pur şi rece ca zăpada, ca apele înspumate sau ca norii de pe cer, ar semnifica înţelepciunea bărbatului.
Răspândit în toate regiunile ţării, Mărţişorul a fost pomenit pentru prima dată în 1832, de cărturarul Iordache Golescu în lucrarea sa „Condica limbii române”.
Pe la sfârşit de secol XIX, Simion Florea Marian, unul din cei mai de seamă folclorişti şi etnografi români, arată că în Moldova şi Bucovina mărţişorul consta dintr-o monedă de aur sau de argint legată cu un şnur alb şi roşu la gâtul copiilor pentru a aduce noroc, daruit de la părinţi în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Fetele îl purtau timp de douăsprezece zile la gât, după care-l prindeau în păr şi-l ţineau astfel până la sosirea berzelor sau până ce înflorea primul pom. După aceea, cu şnurul legau creanga pomului, iar cu bănuţul îşi cumpărau caş, pentru ca tot anul sa le fie faţa frumoasă şi albă.
Se credea că purtătorii mărţişorului nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi, drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi.
Legende cu voinici şi ghiocei, cu Baba Dochia şi funia timpului
Un mit popular povesteşte cum Soarele a coborât pe Pământ ca o fată preafrumoasă, dar când un zmeu a răpit-o şi a închis-o în palatul lui, păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă şi lumea toată s-a întristat. Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a cautat un an întreg palatul pentru a elibera fata, iar când l-a găsit, a chemat zmeul la luptă dreaptă. Tânărul a învins şi a eliberat fata care s-a ridicat înapoi pe cer, soarele a luminat Pământul, a venit primăvara şi oamenii au fost din nou veseli.
Voinicul a rămas însă fără suflare în palatul zmeului, sângele sau cald s-a scurs şi a topit zăpada, iar acolo au crescut ghiocei – vestitori ai primăverii.
De atunci, lumea îl cinsteşte pe voinic legând cu o aţă două flori: una albă, simbol al primei flori de primăvară, şi alta roşie, în amintirea voinicului şi simbol al dragostei pentru frumos.
Cele mai multe dintre sărbătorile şi obiceiurile populare de la începutul lunii martie sunt legate de Dochia, un personaj care apare în poveştile, legendele sau zicalele din folclorul românesc. Se pare că sărbătoarea romană a Matronaliilor s-a suprapus în spaţiul românesc peste echivalentul local al acesteia, Baba Dochia.
Dochia se aseamănă ca personaj mitic cu zeiţa neolitică Terra Mater, cu Iuno şi Diana din Panteonul roman, cu Hera şi Artemis din Panteonul grec sau cu Sfânta Evdochia samariteanca. Frumoasa Evdochia, născută în Cetatea Iliopolei din Liban în vremea Împăratului Traian, şi-a trăit tinereţea în desfrâu, dar spre bătrâneţe s-a pocăit şi a fost botezată de episcopul Theodot. Şi-a împărţit averea la săraci şi s-a retras la mănăstire, unde ar fi făcut mai multe minuni pentru care a primit rangul de cuvioasă mucenică şi o zi de celebrare în calendarul creştin, la 1 martie.
Calendarul popular şi-a însuşit numele Evdochiei creştine ca Baba Dochia, iar sărbătorile şi obiceiurile de primăvară care semnifică timpul îmbătrânit şi renaşterea se împart în două perioade: Zilele Babei Dochia, între 1 şi 9 martie, şi Zilele Moşilor, între 9 şi 17 martie, în 9 martie fiind sărbătoare mare, moartea Babei Dochia şi renaşterea Pruncului Dochia.
Legendele Dochiei din credinţă populară simbolizează opoziţia dintre anul vechi şi anul care se înnoieşte, dintre sterilitate şi fertilitate.
Una dintre legende spune că Dochia era o soacră rea care şi-a pus nora, pe soţia lui Dragobete, să culeagă fragi copţi chiar la începutul primăverii, şi când, ajutată de Dumnezeu, tânăra femeie găseşte fructele şi i le aduce, baba Dochia crede că a venit vara şi pregăteşte turma de oi pentru a urca pe munte. Dochia îşi pune totuşi 12 cojoace în spate, câte luni are anul, şi porneşte urcuşul. Ploaia care începe şi ţine 9 zile îi îngreunează cojoacele aşa că baba le dezbracă unul câte unul, dar în a noua zi, sau a douăsprezecea zi în unele variante, Dochia moare de frig, iar oile sunt transformate în stane de piatră, care în credinţă populară ar fi Ceahlău, Caraiman sau Semenic.
O altă variantă povesteşte că fiul Dochiei, Dragobete, s-ar fi căsătorit împotriva voinţei ei şi, supărată, baba şi-a trimis nora la râu într-o zi rece de iarnă să spele şi să albească un ghem de lână neagră pe care o torsese chiar ea. Lână nu se albea şi degetele fetei sângerau de atâta spălat şi atunci a apărut Iisus Cristos care i-a dat tinerei o floare roşie să spele lâna. Lână s-a albit şi tânăra a plecat bucuroasă spre casă, dar Dochia a primit-o rău şi a acuzat-o că Mărţişor, aşa cum îi spusese fata lui Iisus, era iubitul ei. Floarea adusă de Mărţişor spunea însă că a venit primăvara şi Baba Dochia a plecat cu oile pe munte, iar restul poveştii este acelaşi.
În tradiţia populară se spune ca primele 9 zile ale primăverii calendaristice, numite Zilele babelor, aduc vreme schimbătoare, cu soare cald, dar şi cu ploaie, lapoviţă sau chiar cu viscolul, la fel de capricioase ca şi firea Dochiei. Obiceiul de a alege între 1 şi 9 martie o zi ca Babă se crede că preveşteste şi norocul omului în acel an.
Calendarul popular marchează la 1 martie, de ziua babei Dochia, începutul anului agrar, când oamenii îşi curăţau livezile, grădinile, curţile şi umblau la stupi.
Odată cu echinocţiul de primăvară pe stil vechi, la moartea Babei Dochia urmată imediat de naşterea pruncului Dochia, oamenii satelor începeau semănăturile.
Peste trei luni, la solstiţiul de vară, la coacerea grânelelor putea porni recoltarea, iar Dochia devenea Sânziana sau Drăgaica.
Sursa: stiritvr.ro
Secțiune Știri sub articolul principal
Urmăriți Ziarul Unirea și pe GOOGLE ȘTIRI
Știri recente din categoria Opinii - Comentarii
23 noiembrie – Zborul Marii Uniri: Povestea aviatorului mort în anonimat, care a zburat la -40 de grade cu documentele Marii Uniri de la 1 decembrie 1918
23 noiembrie – Zborul Marii Uniri: Povestea aviatorului mort în anonimat, care a zburat la -40 de grade cu documentele Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 În dupa-amiaza de 23 noiembrie, în iarna anului 1918, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, un aparat de zbor pilotat de un erou trecut apoi în uitare şi […]
Secțiune Articole Similare
-
Opinii - Comentariiacum 2 zile
21 noiembrie: Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Ovidenia, prima sărbătoare de la începutul Postului Crăciunului
-
Opinii - Comentariiacum 2 zile
21 noiembrie, Ziua Mondială a Salutului. Cel mai popular cuvânt de salut este „Hello”
-
Ştirea zileiacum 5 zile
PROGRAMUL zilei de 1 decembrie 2024, Ziua Națională, la Alba Iulia: Paradă militară, concert Andra și focuri de artificii
-
Opinii - Comentariiacum 2 zile
21 Noiembrie: Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Tradiţii şi superstiţii de Sărbătoarea Luminii
-
Opinii - Comentariiacum 46 de minute
23 noiembrie – Zborul Marii Uniri: Povestea aviatorului mort în anonimat, care a zburat la -40 de grade cu documentele Marii Uniri de la 1 decembrie 1918
-
Opinii - Comentariiacum 4 zile
19 noiembrie: Ziua internațională a BĂRBATULUI. Tradiții în lume specifice sărbătorii