Mărturii uitate: Lagărul de muncă forțată de la Durigari – Vințu de Jos, construit cu prețul vieții a zeci de anti-comuniști

Lagărul de muncă forțată de la Durigari – Vințu de Jos: DN 7 Sebeș – Orăștie, construit cu prețul vieții a zeci de anti-comuniști

Câți oare dintre cei care tranzitează DN 7, de sute de ori, pe tronsonul Sebeș – Vințișoara – Vinț – Șibot, știu oare că drumul acesta a fost făcut cu prețul libertății și, de multe ori, al vieții unor oameni considerați indezirabili de către regimul comunist instaurat în România după 1944? Câți oare știu că, imediat la intrarea din DN 7 spre Pianu de Jos, în zona Durigari – Vințu de Jos, zac sub brazdă cel puțin 27 de ”indezirabili”, morți sau omorâți în perioada 1950 – 1955, cât timp a funcționat aici un lagăr de muncă forțat.

Nimic nu amintește de tragediile umane care s-au consumat acum peste 60 de ani la acea răscruce de drumuri. Doar grâul verde mai izbucnește din piepturile celor care și-au găsit odihna veșnică aici, fără o înmormântare creștinească, pierduți pe vecie de familii.*Unitatea de muncă forțată de la Vințu de Jos

Inspirat de modelul socialismului sovietic promovat de URSS, regimul comunist a înființat unitățile de muncă forțată, după al Doilea Război Mondial. Prin Decretul nr. 6 al Prezidiului Marii Adunări Naționale din 14 ianuarie 1950 s-a ordonat înființarea Unităților de Muncă cu scopul de a reeduca prin muncă persoanele care, prin originea lor socială, poziția economică și trecutul istoric, puteau reprezenta o ”amenințare” la adresa socialismului românesc. ”În locul numit Durigari, a existat un lagăr de muncă unde lucrau deţinuţi politici pentru a construi un tronson din şoseaua Orăştie – Sebeş şi o porţiune de terasament de cale ferată în zona Vinţişoara. (…) 1991- Fiului bătrânului Iosif, Paul Lazăr, care locuia la Sebeş, căruia i-a fost retrocedat un teren în locul numit Vinţişoara, mărturisea că săpând o fundaţie pentru o casă, a descoperit osemintele a 27 de oameni. Aceste rămăşiţe pământeşti sunt ale victimelor lagărului de muncă înfiinţat de regimul comunist. Ele se aflau la 1,50 m adâncime.

Alături de oase, din groapa excavată au mai fost scoase cătuşe nituite şi bocanci putreziţi. Scheletele au fost acoperite cu pământ de către autorităţi îndată ce au fost descoperite. Autorul unui articol consacrat acestui subiect considera că numărul victimelor trebuie să fi fost mult mai mare. De atunci peste acest caz s-a aşternut tăcerea.” consemnează Cristian Bota mărturiile unor localnici în monografia ”Odinioară în Vințu de Jos”.

Istoricul Gheorghe Petrov de la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj Napoca arăta în 2010 că, în momentul în care era detașat la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, a început o cercetare la Vințu de Jos, pe care doreste să o continue. “Am început, anul trecut, o investigație la Vințu de Jos, în zona gării, în punctul numit Vințișoara, unde în anii ‘50, mai exact din 1950 până în 1955 a funcționat un lagăr de muncă cu deținuți politic de la Aiud. Dintre acei deținuți care și-au ispășit acolo pedeapsa timp de 5 ani, unii au fost executați.

Rămășitele unora dintre ei au fost descoperite întimplător în 1991. 27 de schelete. Cineva, un proprietar care locuia în Sebeș a primit pământul înapoi și a vrut să facă o casă pentru fiul lui și când au săpat fundația pentru casă, au găsit aceste oseminte. A venit procuratura, lucrarea a fost oprită și totul s-a mușamalizat.

De atunci este tăcere mormântală față de acest caz, pe care noi am început anul trecut să îl investigăm și urma ca anul acesta să facem ceva în teren. Probabil că vom reuși să facem”, a declarat Gheorghe Petrov. Acesta a mai recizat ca scheletele n-au fost scoase din groapă, ci au fost dezvelite și s-a astupat la loc, motiv pentru care cercetarea se poate face fără probleme din punctul de vedere al specialiștilor. Din păcate, din 2010 până în 2016 au fost sistate finanțările pentru acest gen de investigații.

*Comandantul lagărului de muncă de la Durigari a stat 5 ani cu chirie la familia  Popovici

          Din lagărul de la Durigari – Vințișoara, nu a mai rămas nimic. În schimb, a rămas amintirea lui încă vie, în memoria oamenilor care au avut oarece tangență cu acesta. La Durigari am găsit-o pe Victoria Moiseș, fostă Popovici, telefonistă în Vințu deJos, între anii 1951 – 1954. S-a născut în 15 iunie 1929. La cei 88 de ani ai săi își aduce aminte de grozăvia care i-a marcat 5 ani din viață de parcă s-ar fi petrecut ieri. Nici nu are cum s-o uite pentru că, așa după cum ne-a relatat, comandantul lagărului, un anume ”Nicușor” , om la vreo 40-45 de ani, locuia împreună cu soția, cu chirie, în casa familiei sale. De altfel, era cam singura casă ridcată atunci în zona Durigari.  Crede că fostul comandant era din Maramureș deoarece, telefonistă fiind, i s-a atras atenția de șeful oficiului poștal Vințu de Jos – ”domnu Solomon” – că bonurile de telefonie folosite de comandantul lagărului pentru convorbirile cu acest județ nu sunt justificate.

”Nu aveam voie să-i dau legătura șefului din lagăr decât în interes de serviciu. Avea accent de maramureșan. Într-o cameră stătea cu nevastă-sa. Nu aveau copii. Ieșirea din casă era separată pentru el. Chiar la ieșire era ghereta de pază a unui soldat. Tot lagărul era înconjurat de sârmă ghimpată. În toate colțurile erau gherete înalte – înalte iar noaptea dădeau drumul la reflectoare. Atunci se lucra la șoseaua națională. Îi aducea, Doamne iartă-mă… că am venit odată de la serviciu și l-am văzut pe unul pe căruță. Era întins și tot așa i se scutura capul pe pietrele din căruță… Mie îmi dădea voie să trec, când mergeam la serviciu. Pe fratele meu, Sonu, îl culcau. Până ajungea în șosea îl tot puneau să se ridice în picioare, cu mîinile deasupra capului și apoi îi ordonau ”Culcat”. Eu când veneam noaptea de la poștă, le telefonam că vin. Când ajungeam pe pod, le strigam ”Telefonista!”. Ei îmi strigau: ”Înaintați!”.

Mă apucau în razele reflectoarelor și mă duceau așa până la următoarea gheretă cu reflector și iar le strigam: ”Telefonista!”. Și tot așa până ajungeam la casa noastră. Și aveau și niște câini de pază, mari și răi… Aveau numai bărăci din placaj. Iarna, când era foarte frig, l-am întrebat pe comandant cu ce se încălzesc deținuții și mi-a zis că se încălzesc ”unii de alții”.

Comandantul nu ne prea spunea multe în casă. (…)”  Femeia își mai amintește că deținuții erau hrăniți cu alimente aduse pe calea ferată, direct în butoaie de aluminiu, rareori și cu pâine, cel mai des cu un fel de terci de mămăligă. Niciun localnic nu avea acces în zona lagărului, trecătorii fiind somați cu armele să nu se apropie. ” Nu aveau voie deținuții să se apropie de gard. Ferit-a Dumnezeu. Nici la noi în curte nu mai venea nimeni în vizită. I-a zis comandantul la tata: ”Moș Popovici, mai rărește vizitele măcar cât stăm noi aici. După ce plecăm, adu pe cine vrei dumneata. Ne interzicea unele lucruri, dar ne aducea și una-alta de-ale gurii, că era foamete mare după război. Părinții mei se bucurau că ne mai dădea una-alta”, spune femeia.

*Moarte la Durigari

Victoria Moiseș ne-a relatat cum, din postura de telefonistă, a putut auzi, involuntar, despre cum a murit împușcat ”unul de la Pianu”: ”Era unul de la Pianu care și-a terminat anii de pușcărie. L-au împușcat pentru că, am auzit la telefon, a vrut să fugă. Au raportat din lagăr că ar fi sărit gardul. Comandantul a raportat că deținutul nu mai avea decât câteva zile de stat. Acum, ce să mai fugă el când mai avea numai câteva zile de pușcărie? Vă dați seama că lagărul era la mine în centrală băgat. Eu le făceam legătura cu Bucureștiul, cu toți. Ei atunci au raportat ce s-a întâmplat și să vină cineva să cerceteze. Atunci am auzit eu. Am venit și i-am spus lui tata că l-au împușcat pe ăla de la Pianu. Dar gardul nu putea fi sărit, pentru nimic în lume.

Tata l-a întrebat pe comandant: ”Domnu Nicu, ce ați avut cu ăla de la Pianu?” că tata îl știa pe ăla de la Pianu. Comandantul i-a răspuns că ”a băut prea multă cafea și s-a agitat”. Și  i-a spus lui tata ”Moș Popovici, să ai și dumeatale grijă să nu mai pipi atâta și să mai bei ghinars că pățești și dumneatale ca ăla de la Pianu”. Pentru că Victoria Moiseș s-a dat de gol că le poate asculta convorbirile cu armata, fie chiar și din întâmplare, când firele făceau ”atingere”, stația lagărului a fost complet izolată brusc de centrala telefonică pentru civili. ”I-am spus comandantului zâmbind, într-o zi, că ”iar ați avut coduri, că vorbeau numai cu numere și cu cifre. Atunci comandantul a întrebat de unde știu, i-am spus că am auzit în căști și a doua zi au și venit de și-au scos firele din centrala noastră, de nu am mai auzit veacul-veacului ceva de la ei” povestește femeia.

Victoria Moiseș ne spune a că i-a prins pe deținuți, de foarte multe ori, când erau scoși încolonați, la muncă: ”Era o coadă luungăă. Ajungeau primii la pod și nu erau gata ultimii de ieșit pe porțile lagărului. Mergeam în urma lor. Erau păziți de gardieni cu armele. Erau trei deținuți pe rând. Erau îmbrăcați în haine vărgate iar în picioare niște păpuci, ferească Dumnezeu. Erau slabi și rași în cap. Nu i-a căutat pe deținuți, nimeni, niciodată, nu primeau scrisori. (…) Nu aveau cimitir. Eu cred că pe toți i-o băgat acolo, în pământ.”

Povestea lagărului s-a terminat tot așa discret precum a încercat să funcționeze. Victoria Moiseși spune că: ”Îmi aduc aminte că au ajuns departe cu șoseaua și au trebuit să mute lagărul. Într-o singură noapte au adunat pe role sârma ghimpată de la gard și deținuții au trebuit să demoleze singuri bărăcile în care au stat. I-a încărcat pe toți în camioane mari și duși au fost, de nici nu știai că a mai fost ceva acolo. Comandantul i-a spus tatei că pleacă dar că o să-l mai caute.” Nu l-au mai văzut niciodată.

Nicoleta IDITA – TOMUȚA

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI