„Revoluţia” română trăită în Spania

Anul de graţie 1989, ziua 21, ora 13, trecute fix, în Madrid, adică 14 în Cugir, când, am chemat-o pe mama la telefon, deoarece voiam să fac sarmale, mâncare necunoscută în Spania, dar foarte apreciată şi gustată de iberci şi nu numai; nu ştiam dacă orezul se bagă în tochitură fiert sau crud,.,.
Mama, cu vocea ei dulce, îmi spune, că acasă este revoluţie, că Puiu, fratele meu, este plecat în fabrică, UM Cugir, unde se repartizau arme, cu muniţie de război. Dacă îmi spunea tata, care frecventa şi se spovedea zilnic la restaurantul Carpaţi, vecin cu casa părintească, nu aş fi crezut că oraşul în care am văzut lumina zilei s-a răsculat, că oraşul secret, care înarma ţara şi altele, s-a trezit. Ştiam ce se petrece la Timişoara. Vorbind ungureşte, ascultam Kossuth Radio, în afară de programele spaniole, Europa Liberă, Vocea Americii, care se ocupau de România cu interes, admiraţie şi ataşament. Trăiam momente pe care le aşteptam doar în vise. Am uitat de sarmale şi am început să dau telefoane, la prietenii mei, buni sau răi, şi să le spun că oraşul inexpugnabil Cugir, a căzut, adică era al doilea oraş eliberat din România. Totodată, lumea ştia ce producea fabrica, în oraşul interzis de atunci, şi am decis ca a doua zi, 22 decembrie la ora 12, să ne întâlnim în parcul Retiro, loc de rende-vous al românilor, unde, cu câteva luni înainte, Ion Raţiu, preşedintele Uniunii Mondiale a Românilor liberi, ne convocase şi prezicea evenimentele ce le trăiam acum. Mărturisesc că nu l-am înţeles atunci, şi regretăm faptul că în loc de a-i invita pe românii nevoiaşi care l-au aplaudat şi admirat, la o bere, a dat o recepţie pe cinste în hotelul Ritz, lângă parcul sus amintit, domnilor Horia Vintilă, George Uscătescu, Ştefan Wendy, Antoniade, Prilageanu şi alţi români şi spanioli de care nu-mi aduc aminte. Putea ferici pe mulţi cu banii daţi….
În fine, am stabilit ca în preajma Crăciunului să facem o manifestaţie în faţa ambasadei române, de pe strada Alfonsa XIII. Să fiu în spiritul legii l-am chemat pe comisarul Alonso care se ocupă de refugiaţii români din Spania cerându-i sfatul şi sprijinul. Totodată l-am chemat pe domnul Muraru, consulul României şi i-am spus de intenţia noastră. Răspunde: „Pe noi nu ne sperii!”. „Nici nu aveam intenţia; voiam doar să-i trezesc Ia realitate, cât mai devreme, deoarece nu mai există drum înapoi.” Zarurile erau aruncate, dar de cine?
Nu aveam drapel, dar pancartele erau pregătite şi frumos scrise de arhitecta Nicoleta…., aşa că am apelat la legionarii lui Sima, care-l păstrau cu evlavie, într-o cutie de lemn de cireş în librăria Carpaţi a domnului Traian Popescu, secretarul Partidului Legionar. Un drapel imens, greu de susţinut şi fluturat. Portdrapelul şi cel care l-a luat sub jurământ a fost Cornel Demetrescu. Contam pe aproximativ 50 de persoane…. Vorbisem cu TVE, Radio Espagn cu care colaboram. Cu puţin timp în urmă terminasem prima coproducţie, prestare de serviciu a TVR, serialul de trei capitole intitulat al Pirinaica – Radio Espania Independente unde interveneau Santiago Carillo, Irene Falcon, Dolores Ibarruri şi mulţi alţi…. Semnam ideea şi asemănarea. Ei bine, la ora 9 ne-am întâlnit la un bar din Piaţa de Peru. Surpriză! Ambasada era flancată de poliţşti în uniformă de gală. TVE Carlos Penaloza, directorul de Ia Radio Espaniol, fiindu-mi prieten mă însoţea tot timpul, evident cu reportofonul la vedere. Ambasada era cu jaluzelele trase; părea abandonată. Fără a bloca circulaţia, de o parte şi de alta a străzii cu patru benzi de circulaţie, din boxele improvizate se auzeau colinzi româneşti într-o atmosferă de sărbătoare, de fiesta. S-a încins o horă a unirii unde şi-au dat mâna români şi mulţi, foarte mulţi spanioli. Nu degeaba Traian Marcus Ulpias Trajano s-a născut în Italica, lângă Sevilla, pe care-l respectăm sau aproape îl venerăm chiar şi în imnul naţional spaniol. În jurul orei 12, uşa centrală a Ambasadei se deschise şi se apropie de gardul metalic domnul ambasador Moncea însoţit de domnul consilier Moldovan, ambii persoane cultivate şi meritorii de tot respectul; în corpul diplomatic român nu am întâlnit nici un prost sau neinstruit. Afirm că şi portarul era mai pregătit şi mai cult decât subsemnatul, de fapt cred că era mai puternic decât ambasadorul. L-am invitat să vină cu noi la horă, că sunt bineveniţi şi respectaţi… La care, cu reală părere de rău mi-a spus, adică ne-a spus tuturor, că radioul şi televiziunea erau acolo; că, nu poate face acel pas căci, probabil, noi suntem mai informaţi de ce se petrece în ţară decât ei. Lucru greu de înţeles atunci şi factibil astăzi.
Un singur incident minor: Fery Farkas, fost bucătar pe un pescador, refugiat în Palma de Gran Canarias, evident sub influenţa lui Bachus, a cerut arma unui guardia civil să tragă în ambasadă. De unde, nu ştiu, dar comisarul Antonio căruia îi păstrez o plăcută amintire a apărut din mulţime şi l-a liniştit pe prietenul Fery doar din priviri. Am plecat cu Carlos la Radio Espania; Alejandro Villante, la TVE 1, unde a dat în aceeaşi seară un interviu de peste 40 de minute dedicat României. El terminase ASE-ul la Bucureşti şi avea mai multe mândre în spaţiul mioritic; băiat deştept, fost comunist convins. La insistenţele amicilor şi după câteva copas de cava, adică şampanie, am format numărul ambasadei române. Nu răspundea nimeni, lucru care nu m-a surprins. Aveam şi telefonul direct al ambasadorului, care mi-a răspuns bucuros. M-a rugat să aştept o clipă căci trebuia să facă o declaraţie oficială. Domnia sa nu vorbea bine spaniolă şi l-a pus la telefon pe domnul Muraru care a declarat cu voce caldă, în prioritate că ambasada României din Spania a trecut de partea FSN-ului, fiind a doua din lume, după Paris, care a făcut acel pas istoric. Apoi ne-a spus ca ambasada este deschisă pentru presă şi suntem invitaţi a doua zi Ia ora 10. Deşi era Crăciunul, colegii de la radio, presa scrisă, TV-uri au umplut saloanele de protocol ale ambasadei, până atunci austere, reci ca o cortină de fier îngheţată, cunoscând adevărata ospitalitate românească: palinca de Turţ, vinul de Cotnari, Murfatlar, Jidvei, şampania plus sarmale şi mici care au surprins şi încântat pe toţi. Atunci nu ştiam ce se întâmplă în ţară, că tov. Elena şi Nicolae Ceauşescu erau „asasinaţi” după un proces robespirian, în ziua naşterii Domnului. Dar despre asta într-un alt articol. Cu felicitările de rigoare ne-am despărţit, plecând dintr-o ambasadă al cărei tricolor avea o gaură cu marginile arse, unde înainte se aflase stema RSR.
Liviu Maritzia ALTMANN

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI