FOTO: Haiduc, Codruț, Mura… – aprigii copoi ardelenești din Alba, care se luptă pe viață și pe moarte cu mistreții din Alpi

”Munte cu munte se întâlneşte, d-apoi om cu om. Mai ales când te leagă aceeaşi dragoste pentru munte, pentru vânătoare şi pentru copoiul ardelenesc…”, își începe povestea Dan Teodor, președintele Asociației Copard, după o vizită în Franța unde, în ”creierul” Munților Alpi, a avut bucuria să găsească ”un adevărat templu al copoilor de Alba” care-i găzduiește pe Haiduc, Codruț, Mura și frații lor, ajutoare de încredere și mândria stăpânului lor – vânător și experimentat crescător de câini.

Iată continuarea poveștii:

Spinarea munţilor Carpaţi merge departe, departe în sus, apoi se încovoaie şi se uneşte cu Alpii, ca apoi să se prăvale în Mediterană, undeva pe lângă Nisa, pe Coasta de Azur. De multă vreme am auzit că există aici un împătimit vânător cu copoi aduşi din România. Curiozitatea nu mă lăsa-n pace, şi dorinţa de a-l vedea cu ochii mei mă încearcă de multă vreme. Mii de întrebari aş vrea să-i pun, dar cel mai amarnic aş vrea să aud din gura lui, de ce? De ce, dacă Franța se poate lăuda cu zeci de rase de câini de vânătoare, el preferă copoiul ardelenesc? Cum e terenul, cum e clima, cum se comportă, toate aceste întrebări mă macină şi încă rămân nerostite.

Bucuria întâlnirii cu Flavien şi familia lui, un prieten de pe Facebook, pescar de zi cu zi şi vânator în timpul liber, îndrăgostit şi el de copoiul ardelenesc şi crescător, de acum, este un lucru care-mi merge la inimă. După o zi petrecută cu el mă conduce la Jean Cesar – o persoană activă şi ocupată, cu un program stabilit dinainte, cu tabieturi şi obiceiuri. Este şi arbitru chinologic, ceea ce face să fie mai mereu plecat de acasă. În consecinţă, am avut noroc că a putut să ne primească.

Madame Bianca Cesar ne-a deschis poarta şi după ce am intrat, ceea ce am văzut a fost de-a dreptul o revelaţie!

-„Haiduc, Codruţ, Mura…venez ici!”

Să aud numele astea la o aşa mare depărtare de casă, nu mă aşteptam! Dar când i-am şi văzut că vin la mine, m-am înfrigurat tot. Nu de frică, Doamne fereşte, ci de emoţie! Copoii mi-au simţit bucuria şi se gudurau pe lângă mine. M-am aplecat şi ne-am îmbrăţişat. Copoi de-ai mei, de la mine din Alba. I-aş recunoaşte oriunde. Aş fi putut să fac orice cu ei. Domnul Cesar a rămas mască, ieduţii ăştia erau copoii lui, pe care nu poate pune nimeni mâna. Doar Bubi, privilegiatul, favoritul, cel care doarme în pat cu stăpânul, a fost mai reticent, ca o buhă de sfios, clar că nu-i plac străinii. O fi şi gelos, tot ce se poate, dacă duce o viaţă de pisică.

Ceilalţi trei erau marcaţi de urmele ultimei vânători şi de loviturile primite. Toţi făcuseră cunoştinţă cu colţii mistreţului şi doctorul veterinar le cususe rănile. Erau acasă ca în carantină, de obicei stau sus în munte, unde este canisa. Un adevărat templu al copoilor de Alba, al copoiului din Transilvania e sus în muntii Alpi.

[nggallery id=234]

Pe parcursul întâlnirii am înţeles ce se întâmplase şi cum merg lucrurile acolo. Porcii mistreţi sunt o mulţime, însă nu cresc atât de mari ca la noi. De vină poate să fie relieful aspru şi stâncos, lipsa culturilor agricole, fructificaţia mai săracă a pădurilor, nu ştiu, cert este că un animal de 70-80 de kilograme la câţiva ani împliniţi poate să fie foarte agil şi periculos. Porcul mistreţ este şi un animal inteligent, care ştie să se apere şi se luptă pentru viaţa lui. Am mai văzut un lucru care m-a contrariat, cel puţin din poze, şi anume lungimea mare a colţilor în raport cu dimensiunile corporale. Aşa că, presupun deocamdată, vânătoarea acolo este la fel ca relieful, mult mai dură. Poate şi oamenii. Aşa că anumite caractere, ca agresivitatea faţă de vânat, robusteţea şi tenacitatea de a doborî vânatul, au fost cultivate mai intens.

Toţi câinii poartă la vânătoare veste de kevlar, pentru protecţie, iar înjunghiatul mistrețului prins de câini, este la ordinea zilei. Domnul J Cesar este foarte mândru şi-i „râde mustaţa” când ne spune că altădată, copoiul ardelenesc era câinele braconierului.

Domnul şi doamna Cesar cresc copoi ardeleneşti de peste 20 de ani, de imediat după revoluţie. Copoii sunt originari din judeţul Alba şi au ajuns la ei prin familia Beudean din Cugir, cu care sunt prieteni, iar mai apoi au cumpărat copoi de la Valea Niţu din Mesentea, Alba. Printre copoii pe care i-au avut se număra şi un exemplar de la doamna Leorintz Gabriela, cu care s-au cunoscut personal.

Întâlnirea a decurs firesc, după emoţiile de la început, cum să nu ne înţelegem, franceza, engleza, româna şi italiana, d-na Bianca Cesar fiind italiancă la origine, ne-a ajutat acolo unde a fost nevoie de cuvinte, dar cele mai importante lucruri s-au spus doar din priviri. Vânători şi bolnavi de acelaşi virus, copoiul ardelenesc, şi unul şi altul ne-am bucurat de tot creditul unul în faţa celuilalt. Amândoi aşteptam întâlnirea şi multă căldură am simţit în casa familiei Cesar şi în biroul atât de mândru de toate titlurile, diplomele şi cupele de campion şi de crescător, care împodobeau pereţii. Dar ce am simţit când am ajuns sus la copoii de la canisa din vârful muntelui este greu, tare greu de exprimat.

Drumul de acasă până sus a durat ceva, şi cel mai impresionant a fost peisajul cu pantele abrupte, cu prăpăstiile adânci, vegetaţia pitică şi terenul stâncos. Nu pot spune că nu m-au trecut fiori când eram pe marginea prăpăstiilor cu ditamai maşina, cât un tanc, cu motorul V8.

Sus, departe de oraş, într-o poieniţă frumoasă, am avut o mare surpriză şi bucurie să descopăr un adevărat templu, aş putea zice, închinat copoiului ardelenesc: 18 copoi ardeleneşti au aici rânduială ca la carte, ţarcuri, cuşti, adăpost, depozit de hrană şi loc pentru deşeuri. Un om este plătit să urce zilnic să le facă curăţenie şi să le dea de mâncare, pe lângă vizitele stăpânului şi în afara zilelor de vânătoare.

[nggallery id=235]

Toţi câinii au nume româneşti, lucru care pe mine m-a atins profund. Povestim despre câini, despre fiecare exemplar în parte, îi aflu istoria şi schimbăm impresii. Nu pot să nu remarc că deşi suntem în ianuarie, iarba aici este destul de verde şi de mare, pe când atunci când am plecat de acasa, la noi erau coduri divers colorate de ninsoare.

”Rezistă copoiul ardelenesc la căldura de aici?”, întreb. ”Rezistă”, mi se răspunde, ”şi mai ales în august, când pornim vânătoarea, este foarte cald, dar se descurcă cu brio”. Vorbim despre câini, despre vânători, despre prietenii comuni cărora trebuie să le aduc salutările lor şi gândurile bune.

Şi Flavien, şi J.Cesar, îşi arată interesul de a fi membri în Clubul de Copoi Ardelenesc din România. Se lasă cu promisiuni de revedere şi invitaţii la vânătoare. Clipa despărţirii se apropie, însă, şi nu pot să nu rostesc acolo, pe munte, alaturi de copoi, întrebarea pe care de atâtea ori am formulat-o în gând:

– „Dacă aveţi la dispoziţie aici o mulţime de copoi franţuzeşti, de ce totuşi vânaţi cu copoiul adus din România? Care este diferenţa şi de ce preferaţi copoiul ardelenesc?”

– „Hmm… pentru copoiul ardelenesc nu există termen de comparaţie, iar pentru a-mi exprima admiraţia, eu nu găsesc cuvinte!”

…Copoiul ardelenesc, copoiul Carpaţilor, are încă nevoie de a fi cunoscut, de a fi văzut, de a fi prezent. Uite, de exemplu, cât este de apreciat de cineva în Franţa, iar aici, la noi, mulţi îl blamează sau nu dau doi bani pe el, dar parcă Brâncuşi, Cioran ori Eugen Ionescu nu au păţit la fel? Avem o boală în a nesocoti valorile, şi este una națională…

Foto și text: Dan Teodor, președintele Asociației Copard Alba

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI