Minciuna – a lifestyle

Iarna trecută, părinţii mei plecaţi în concediu au angajat o persoană în care aveau încredere să locuiască în casa lor, mai ales în scop de pază.
Bizar ni s-a părut că niciodată, în pofida insistenţelor noastre, nu reuşeam să o contactăm apelând telefonul fix. Răspundea pe mobil, motivând invariabil că cine ştie ce grozăvie de treabă complicată, dar benefică nouă o ţinuse departe de telefonul mult prea fix faţă de mobilitatea dumneaei („puneam perdelele”, „făceam curat în pod”, „curăţam zăpada de pe alei” şi câte şi mai câte – o adevărată comoară la casa omului, nu alta!).
Într-o după-amiază, m-am oprit la casa părintească. Nici urmă de vrednica doamnă. Mai mult, zăpada veche de câteva zile din curte şi de pe alei nu avea nici ea urme de paşi. Fantomaticul personaj trebuie să fi levitat deasupra ei. Intru în casa pustie şi o sun. Îmi răspunde tonică, grăbită să mă reasigure că totul este în ordine. La întrebarea mea cu privire la locul situării ei în acel moment, îmi spune fără ezitare: „Sunt aici. Acasă la voi.” Insist: „Unde, mai exact? Că v-am sunat pe fix şi nu aţi răspuns.” Doamna se repliază imediat, ia o voce uşor adormită şi zice: „Sunt în pat. M-am întins puţin, după atâta treabă.” „În dormitorul părinţilor?”, mă încăpăţânez eu. „Da!” replică ea fără tresărire. Simţeam deja victoria. Gustul ei dulce. „Perfect. Vin acum. Pentru că eu sunt în living!” Lovitură de graţie, îmi imaginam eu cu candoare. Dar iată că nu.
Partenera mea de dialog se metamorfozează din nou şi, cu o voce gravă, sfârşită, îmi spune : „Eu… Mi-e rău. Mi-a fost tare rău după tot efortul şi sunt în pat”. Imprudentă, repet întrebarea iniţială, oferindu-i o ocazie nesperată de îndreptare a situaţiei: „La noi în pat?”, „Nu. La mine acasă”, răspunde ea prompt, pe un ton mustrător, subliniind caracterul deplasat al insistenţei mele (care va să zică dumneaei se simte rău şi pe mine situarea în spaţiu mă preocupă). Încerc să scot în evidenţă ridicolul şi absurdul situaţiei, mergând pe argumente raţionale („Acum două minute eraţi bine şi spuneaţi că sunteţi în casa părinţilor!”), dar realizez repede că încercarea mea e zadarnică. Femeia o ţinea pe-a ei şi putea continua aşa la nesfârşit. Ar fi întors-o senin din condei, la infinit. Fireşte, s-au ciocnit în mine deodată o sumedenie de stări, de la furie şi frustrare la amuzament.
De fapt, în timp am mai cunoscut astfel de personaje cu o tendinţă patologică de a denatura realitatea, de a nu ţine cont de ea pur şi simplu. Cazurile sunt extreme şi frapante prin stridenţa minciunii. Şi, poate, paradoxal, mai puţin periculoase, căci, de regulă, realizezi relativ repede cu cine ai de-a face, întrucât cei mai mulţi dintre noi nu suntem astfel. Dar asta nu înseamnă automat că suntem autentici. Suntem, poate, mai moderaţi, mai subtili, mai atenţi, mai abili în menţinerea aparenţei.
Povesteam într-un articol mai vechi despre un prieten bun cu care discutam despre iubire – prietenul din grădina cu nuci. Acelaşi prieten pleda constant şi vehement pentru sinceritate. Discursul lui mi se părea atunci uşor preţios, cam didacticist. Ni se spune de când ne ştim că e bine să fim sinceri, că minciuna e nocivă, că trebuie repudiată vehement, iar disertaţia lui îmi părea în aceeaşi notă, cea a unor principii servite pe ton imperativ, pe care nu le puteam interioriza. Nu simţeam impactul concret al sincerităţii sau al lipsei ei pe propria-mi piele ori, poate mai bine spus, pe propriul suflet. M-a izbit însă în ultima perioadă, marcată de întâlnirea cu o prietenă specială. Prin tot ceea ce făcea şi spunea, această persoană părea minunată. Parcă prea bună ca să fie adevărată. Nu poate fi autentică, nu total, îmi spuneam. De aceea, am fost oarecum prudentă la început în raporturile cu ea. În timp însă am constatat că mă înşelasem.
Că prietena mea era, într-adevăr, sinceră. Mult mai mult decât credeam eu că poate fi cineva. Mi-am dat seama atunci că prima sursă a scepticismului meu eram chiar eu. Mi se părea neverosimil de bună, pentru că majoritatea nu suntem aşa. Mi-am dat seama că îmi imaginam că nu e în totalitate sinceră, pentru că eu nu eram astfel. Că primul meu instinct nu este comunicarea senzaţiei reale, transmiterea ei în exterior. Sunt, mai degrabă, preocupată, în funcţie de context, de ce ar da bine, de ce se aşteaptă de la mine, de identificarea celei mai inspirate replici. Poate este, în parte, o deformaţie profesională. Dar numai în parte. Căci am senzaţia că pentru tot mai mulţi dintre noi aceasta a devenit, în timp, reacţia naturală. Un scenariu e mult mai simplu, mult mai puţin riscant decât realitatea. Nu te simţi vinovat, pentru că te gândeşti că nu contează.
Că inautenticitatea e, deja, o convenţie socială. Nu aştepţi sinceritate şi nici alţii nu o aşteaptă de la tine. Minciuna ne protejează. Cel mai grav este că am devenit atât de buni în elaborarea scenariilor, încât le credem chiar şi noi. E o cale oricum mai simplă decât o introspecţie, cel mai probabil chinuitoare, de natură să ne dezvăluie cu adevărat. Devenim mincinoşi, inautentici şi nici măcar nu ne mai dăm seama de asta. Decât poate când ceva (cineva) ne zdruncină din temelii. De pildă, sinceritatea şocantă a unui suflet curat.
Ioana Romana LAURENŢIU, partener la Casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI