Fiţi mândri că sunteţi români!

Sigur că într-o lume în care ideile naţionaliste încep să fie dezavuate sau chiar luate în râs, e un adevărat risc să vorbeşti despre mândrie, în cazul apartenenţei la o familie naţională. Sau cel puţin asta se întâmplă la noi. Doar la noi. Când e vorba despre nemţi, francezi, englezi sau americani, lucrurile stau altfel. Lor li se permite să fie naţionalişti şi să-şi iubească naţiunea mai mult decât pe orice uniune. Iar la ideea de autodesconsiderare românească, indusă din exterior şi din interior cu mare succes, contribuie din plin şi politicienii noştri. Cei care de 20 de ani încoace ne aiuresc, ne aburesc, şi se plimbă prin Europa şi pe-aici pe plaiul mioritic de parcă ar fi ei, cu familiuţele lor, stăpâni pentru totdeauna pe tot ceea ce e românesc. Când, de fapt, ei s-au grecizat, s-au britanizat, s-au franţuzit etc., de nimic nu le mai convine din ceea ce miroase a opincă şi a balmoş.
Dar eu o să-mi asum riscul de a vorbi despre ideea naţională şi despre spiritul naţionalist acum, pentru a vă îndemna pe voi, dragi şi simpli români, să fiţi mândri de asta. Iată de ce: au venit în sfârşit americanii la Deveselu, cu scutul lor. Şi, Doamne, cât i-am aşteptat şi câte jertfe am dat noi, din sângele amărâtului nostru popor, nu numai în zecile de ani de prigoană a securităţii comuniste, ci şi după aceea… Poate chiar până în zilele noastre, pentru că nenorocitele de cozi de topor au funcţionat şi încă mai încearcă să funcţioneze şi azi. Prin mijloace mai subtile, mai elaborate, mai bine puse la punct şi verificate în toată Europa asta de gură-cască. Iar pentru că vorbim de această dragă (totuşi) Europă de gură-cască, trebuie să aflaţi, dragi români, că nimeni, dar chiar NIMENI, nu a dat tributul de sânge pe care l-am dat noi în faţa valului bolşevic şi comunist. De aceea, chiar de aceea, trebuie să fiţi mândri că sunteţi români. Să priviţi drept în ochii oricărui european, pentru că mândria voastră se legitimează şi e construită pe oasele tuturor celor asasinaţi la Aiud, Gherla, Târgşor, Sighet, dar mai cu seamă pe oasele celor ce au rezistat cu arma în mână împotriva satanei de la răsărit. Şi ei ucişi (puţini au scăpat) în lupte de gherilă şi îngropaţi de nici nu li se mai ştie mormântul, noaptea, pe ascuns, fără lumânare la căpătâi şi fără slujbă. Aşadar, dragi români, priviţi drept în ochii Europei, şi ai lumii întregi, că moşii voştri au ştiut ce fac, chiar şi atunci când au suferit şi şi-au dat viaţa.
Am citit recent două cărţi. Una scrisă de Ilie Tudor (tatăl lui Tudor Gheorghe) despre viaţa lui ca umil băiat de prăvălie (dar demn şi respectat), apoi despre prigoana pe care a suferit-o, prins de tăvălugul istoriei. Am înţeles, citind această carte, mai mult decât înţelesesem văzând înainte durerosul spectacol al maestrului Tudor Ghorghe, intitulat „Cu Iisus în celulă”. Cea de-a doua carte se numeşte „Să trăiască partizanii, până vin americanii” şi este povestea vieţii unei tinere de o dârzenie colosală, pe numele ei Aristina Pop Săileanu. O tânără de abia vreo 40 de kilograme, cu opinci cu tot, din Lăpuş, ce a fugit împreună cu fratele şi cu tatăl ei în munţi. Determinaţi la asta pentru „vina” de a fi ajutat un luptător anticomunist. Cei doi, tatăl şi fratele ei, au fost ucişi. Ea a fost prinsă şi a făcut ani grei de temniţă, dar a rămas tot dârză, până la capăt… Şi în faţa unora ca aceştia noi avem dreptul să ne plângem de ceva? Ba dimpotrivă, suntem îndreptăţiţi să privim pe oricine în ochi, în toată lumea asta, cu mândrie! Aşadar, dragii mei români, fiţi mândri de ceea ce sunteţi, indiferent ce fel de vânduţi ne conduc şi ne-au condus… temporar!

Ioan HĂNŢULESCU

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI