Scormonind întunericul în căutarea strălucirii

Nu  ştiu dacă povestea bunicului meu poate fi asemănată cu una dintre minunatele poveşti pe care obişnuia să mi le spună seară de seară. El  reuşea întotdeauna să respecte firul poveştii, aveau întotdeauna un farmec aparte. Poate la fel e şi povestea bunicului meu, o poveste însă reală: destinul unui miner care a simţit ce înseamnă să trăieşti întreaga tinereţe în adâncurile pământului pentru a scoate la suprafaţă strălucirea aurului românesc. Bunicul meu, Jurca Simion Vlad, s-a născut în anul 1944 în comuna Bucium. Fiu de miner, a fost nevoit încă de mic să muncească din greu, pentru a-şi ajuta familia. A fost unul dintre cei care a scos la lumină magnetul bogăţiei, aurul. Cu nostalgie în suflet şi lacrimi în ochi bunicul îmi spunea de multe ori că  Roşia-Montană este un loc al poveştilor şi că legenda spune că aurul a fost pentru prima dată descoperit în zonă de către o femeie pe nume Cotroanţa. Aceasta a găsit pe un deal numit Chernic, un bulgăre care strălucea la soare şi şi-a dat seama că e de aur. Aşa că una din vechile galerii din apropierea Tăului Mare a primit numele Cotroanţa. Înainte de Primul Război Mondial, Roşia-Montană  se asemăna cu un ţinut fantastic, datorită zgomotului pe care îl făceau săgeţile numeroaselor şteampuri. Acest zgomot însemna, producţie, bogăţie şi putere de muncă, povestea străbunicul meu, care a fost şi el miner. Din păcate, azi, totul pare că ţipă după  bogăţia şi gloria străbună.
lPovestea bunicului meu
„De  la vârsta de 16 ani am făcut ce am ştiut noi moţii să facem mai bine, adică, să fiu miner. M-am angajat la secţia Bucium Mină, unde am lucrat la construcţii miniere la suprafaţă până în anul 1962 când am împlinit 18 ani. După care am intrat pe Baie că era salariul mai mare. Parcă şi acum îi aud pe bâtrânii care îmi ziceau „Măi, băiete, găseşte altă meserie pentru tine, că de aici ai să capeţi chehe, adică,  silicoză”, dar fiind mai tânăr râdeam de ei, însă azi îmi dau seama că aveau dreptate. În 1964 am plecat în armată, am revenit în 1966 când am început să lucru în subteran. În aceste galerii făceam transport  cu minereu şi steril la o distanţă de peste 1 km, făcând 12 km pe şut dus şi întors, ducând vagonul cu minereu pe o pantă de peste 7 % . O pereche de bocanci de miner îi rupeam în 4 luni .
În anul 1967 s-a închis mina de la Bucium, aşa că mai mulţi buciumani am fost nevoiţi să ne angajăm la Roşia Montană, unde am lucrat tot subteran. Câte 2 ortaci încărcam la sapă şi la troc 25 de vagoane şi perforam  24 de găuri. Lucram în jurul „corănzii”, într-o cameră unde era foarte frig,  unde era un gol de 100 m până afară. Acest loc se numea „Cluftu Cetăţii”. Pe lângă minerit, acasă aveam o mică gospodărie, după ce terminam cu serviciul veneam acasă, să şi cosesc fân pentru animale, că pe atunci nu era cositoare ca şi acum.
În anul 1968 am plecat  la Baia-Mare unde am lucrat tot subteran, făcând Şcoala de miner gradul II şi Şcoala de Artificier. Am lucrat în condiţii destul de grele, lucram la o căldură de 37 de grade subteran, în cizme, şort şi cască, astfel lucram 6 ore. În anul 1970 m-am căsătorit cu cea care mi-a dăruit 2 fiice şi care mi-a fost alături în fiecare moment, Jurca Elena. Nunta am făcut-o la Căminul Cultural din Bucium Izbita, pe atunci nu existau atâtea restaurante ca acum. În anul 1972 am revenit pe meleagurile natale şi am început să lucrez din nou la Mina de la Roşia Montană, în calitate de miner şef  de brigadă, aici am reprofilat galeria principală de 14 km. Fiindcă ne realizam planul, în 1974 am fost dus la Vercheş, unde o brigadă de 24 de ortaci am executat o galerie  de 2 km, aici câştigam 4500 lunar. Cei 24 de ortaci lucram în 4 schimburi, întrucât galeria avea un profil mare, aici am lucrat 2 ani. În 1977 am mers la galerii de minare în „Carieră Cetate” unde nu aveam apă la perforat, perforam pe uscat, fără apă practic, numai Dumnezeu ştie cât praf am inhalat aici, aici a fost un mare dezinteres din partea conducerii  minei. Când veneau în control cei de la Protecţia Muncii, conducerea ne aducea apă cu cisterna din satul Gura Roşiei, ca să vadă cei de la Protecţia Muncii că mineri au apă la perforat, asta se întâmpla o dată  la 3 luni.
Toate au trecut, cu bune şi rele, în anul 1979 la 1 martie s-a deschis Marea Carieră de la Roşia Poieni, cea mai mare carieră, pe vremea aceea, din Europa, tot cu aceiaşi şefi care au fost şi la Roşia Montană. În 1983 am preluat Depozitul de Exploziv de la Gura Minei, unde am ocupat funcţia de şef  al Depozitului.
Cu ani în urmă la restaurantele din oraşul Abrud era plin când veneau minerii, s-au când veneau Buciumanii lunea la târg pentru schimbul aurului. Se resimţea din plin belşugul Buciumanilor, care făceau să trăiască bine cârciumarii şi ţiganii lăutari. Azi mai vezi 2-3 oameni prin restaurante. Moţii erau recunoscuţi pentru petrecerile din cazinouri. În anul 1990, prin decretul lui Petre Roman am ieşit la pensie de limită de vârstă cu o pensie de  3.900 lei, acum am o pensie de 1660 lei, pe care mi-o impozitează cu 140 lei pe lună. Adică, într-un an, o pensie dispare cu impozitul. Întotdeauna le-am spus nepoţilor mei că viaţa pe care am dus-o eu şi alţi mineri a fost destul de grea, poate prea grea. Ei ar trebui să-i mulţumească lui Dumnezeu că nu au mai prins vremurile alea. Într-adevăr, se câştigau bani frumoşi din minerit, dar acum la bătrâneţe  îmi amintesc ce îmi spuneau bătrânii când eram fecior de numai 16 ani. Acum la bătrâneţe mă ocup de gospodărie, împreună cu soţia mea. În acelaşi timp ne ocupăm şi de cei 4 nepoţi, care reuşesc să ne facă zilele mai vesele. Cine nu a trecut prin mină, nu îşi dă seama ce înseamnă să fii miner. Chiar dacă a fost greu, sunt mândru că ştiu ce înseamnă viaţa de miner.”
Bunicul nu a uitat să spună că minerii aveau o credinţă străveche: vâlva băilor. Se pare că vâlva era un duh al minelor, iar aceasta apărea fie luând înfăţişarea unei femei, unui bărbat, fie a a unui copil sau animal, făcându-se remarcată prin zgomote. Dacă vâlva era albă şi strălucitoare însemna că era o vâlvă bună, care le arăta minerilor locul unde era filonul de aur. Însă dacă minerii erau răi la suflet li se înfăţişa o vâlvă neagră care aducea numai nenorociri, nu noroc. Bunicul spune cu lacrimi în ochi că era o mare bucurie să vadă soarele şi în următoarea zi pentru că nu se ştia niciodată dacă vor mai ieşi teferi din mină.
După toate cele spuse, mi-am dat seama că viaţa de miner nu se descrie în vorbe, ea se trăieşte şi atât. Deşi timpul a trecut, amintirile din viaţa bunicului meu păstrează viu un obicei pe cale să se stingă la Roşia Montană. Sau, cine ştie, poate totuşi mineritul va reînvia în zonă….
Mădălina TOMA

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI