În această zi, în urmă cu 141 de ani, mai exact la 30 martie 1879, a apărut legea prin care se înfiinţează Academia Română, cel mai înalt for ştiinţific şi cultural din România. Este un simbol al spiritualităţii, forum al consacrării, spaţiu al cercetării fundamentale.
În secolul al XIX-lea, înființarea unei academii devenise o chestiune de prestigiu pentru fiecare națiune din Europa. În România, această instituție a fost creată la 1 aprilie 1866 de către Locotenența Domnească ce fusese creată după detronarea lui Alexandru Ioan I Cuza, Locotenență ce a condus țara până la înscăunarea lui Carol I, în 1866.
Numele de Academia Română a fost adoptat printr-o lege specială promulgată în 30 martie 1879, care declara aceasta institut național și avea rmătoarele trei secţii:
- Secţiunea literară: literatură, artă, filologie şi filosofie;
- Secţiunea istorică: istorie, geografie şi ştiinţe sociale;
- Secţiunea ştiinţifică: ştiinţe teoretice şi aplicate.
Noua instituție era expresia suveranității și a independenței câștigate de România în urma războiului din 1877 – 1878. Însă era mai mult decât atât: era și expresia dorinței de unire a tuturor românilor. Membrii urmau să reprezinte toate regiunile plus aromânii, astfel:
- 7 membri din Principate: Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Alexandrescu-Urechia, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti şi Ion C. Massimu la care s-au adăugat în 1867 Titu Maiorescu şi Nicolae Ionescu;
- 3 din Transilvania: Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu şi George Bariţiu;
- 3 din Basarabia: Alexandru Haşdeu, Constantin Stamati şi Ioan Străjescu;
- 2 din Bucovina: Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici (înlocuit apoi de Ioan Sbiera);
- 2 din Banat: Andrei Mocioni şi Vicenţiu Babeş;
- 2 din Macedonia: Ioan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici.
Scopul Academiei Române a fost încă de la început elaborarea ortografiei şi gramaticii limbii române, începerea şi realizarea unui dicţionar român.
Academia Română de azi își are rădăcinile în Societatea Literară Română. Academicienii sunt titulari, corespondenți și de onoare, aleși pe viață. Totuși, au fost și academicieni care și-au pierdut statutul. Primul a fost scriitorul Andrei Vizanti, care a fost ales drept membru corespondent în 1882 și și-a pierdut calitatea de academician în 1903, după ce a fugit din țară pentru a scăpa de o pedeapsă pentru delapidarea banilor publici.
