Viața Veturiei Goga din Sebeș, cunoscută drept „castelana de la Ciucea”: A concertat în întreaga Europă și a primit recunoașterea regelui Carol I

Viața Veturiei Goga din Sebeș, cunoscută drept „castelana de la Ciucea”: A concertat în întreaga Europă și a primit recunoașterea regelui Carol I

Doctorul Mihai Octavian Groza, istoric și director la Anuarul „Astra Sabesiensis”, a vorbit despre viața și activitatea Veturiei Goga, cunoscută drept „castelana de la Ciucea”. Cuvintele sale au fost distribuite și în mediul online, prin intermediul unei postări pe Facebook.

Vara anului 2023 mi-a prilejuit noi reflecții și perspective asupra personalităților care au plecat în lume de pe meleagurile Sebeșului. Participând la lucrările taberei literare „Sublim” (Cluj-Napoca), desfășurate în parte și la Muzeul Memorial „Octavian Goga” din Ciucea, am fost solicitat să susțin o conferință despre viața și activitatea celei care a fost Veturia Goga, supranumită „castelana de la Ciucea”.

Cu această ocazie, am revăzut un mic material, publicat în anii studenției, precum și fișele de lucru care au stat la baza elaborării materialului evocat, dublate de informațiile pe care le-am primit chiar la fața locului, din partea celor care astăzi conduc destinele memorialului de la Ciucea, care m-au convins de faptul că povestea vieții Veturiei Goga trebuie prezentată publicului larg printr-un nou demers publicistic. Rândurile de mai jos sunt dedicate memoriei unei personalități a Sebeșului, pe nedrept uitate, unei femei energice, ambițioase, pretențioase, care a știut să-și croiască drum într-o lume încă dominată de bărbați, care s-a impus prin determinarea și hotărârea sa inclusiv autorităților comuniste care au dirijat destinele României în perioada 1948-1989.

Veturia Goga s-a născut în anul 1883, în casa preotului și învățătorului Zevedei Mureșan, într-o veche familie românească transilvăneană. Aceasta a beneficiat de o educație aleasă, fie prin intermediul profesorilor particulari, fie în cadrul Pensionului Săsesc din Sibiu, unde a însușit cunoștințe din domeniul muzicii, actoriei și artelor plastice și unde a ajuns să învețe limbile germană, maghiară, engleză și franceză. Fire ambițioasă, tânăra Veturia a reușit în anul 1903, la nici 20 de ani, să debuteze muzical la Sibiu, cu piesa „Răsunetul de la Crișan” de Ioan Vidu. În scurt timp, datorită calităților sale vocale, a ajuns să fie cunoscută în mediul artistic drept „privighetoarea Ardealului” și să se impună într-o lume a muzicii dominată de figuri masculine precum Gheorghe Dima, Augustin Bena, Hermann Heinrich, Viktor von Heldenburg și alții.

Faima câștigată în Transilvania, materialele laudative referitoare la prestația artistică publicate în presa vremii, au determinat autoritățile din Regatul României să solicite prezența „privighetorii” la București. În anul 1906, aceasta a concertat în cadrul serbărilor organizate cu ocazia aniversării celor 40 de ani de domnie ai regelui Carol I. A urmat o perioadă presărată cu spectacole și reprezentații la Budapesta, Viena, Berlin, Roma, Veneția, Paris etc., munca artistică a tinerei Veturia fiind recunoscută prin conferirea medaliei „Bene Merenti”, clasa I, din partea regelui Carol I, care i-a acordat și titlurile de „interpretă de cameră a Coroanei” și de „doamnă de onoare” a reginei Elisabeta.

Conform istoricului literar Mircea Goga, nepotul poetului Octavian Goga, un punct de cotitură în cariera artistică a Veturiei Goga l-a reprezentat momentul 1914, când aceasta a participat la Festivalul „Richard Wagner” de la Bayreuth (din Bavaria). Aici ar fi fost recrutată de serviciile secrete germane, interesate de infiltrarea unor agenți în preajma cercurilor curții regale a României, pentru a sonda atitudinea acesteia față de declanșarea Primului Război Mondial.

Povestea de dragoste dintre Octavian și Veturia Goga a fost una îndelungată; cei doi s-au cunoscut în adolescență, la Sibiu. Destinul i-a purtat pe drumuri separate și spre alianțe conjugale diferite: Veturia s-a căsătorit, în anul 1903, cu viitorul preot și episcop Lazăr Triteanu, iar Octavian s-a căsătorit, în anul 1906, cu Hortensia Cosma, fiica bancherului Partenie Cosma. După anul 1906, drumurile celor doi s-au reîntâlnit, sentimentele din adolescență transformându-se într-o frumoasă poveste de dragoste. Blamați de o parte a societății sibiene, admirați de alții, Veturia și Octavian s-au apropiat și mai mult în anii Primului Război Mondial. După realizarea Marii Uniri, atât Veturia, cât și Octavian, au obținut desfacerea căsătoriilor în care erau încorsetați, după ce poetul, în calitatea sa de ministru al cultelor și instrucțiunii publice, a obținut pentru Lazăr Triteanu o înaltă poziție clericală.

În anul 1920, Veturia și Octavian s-au căsătorit și s-au stabilit la Ciucea, pe o proprietate achiziționată de la văduva poetului maghiar Ady Endre. Pe domeniul de la Ciucea, cei doi soți și-au amenajat o locuință, pe care au înzestrat-o cu numeroase valori artistice, opere de artă, obiecte decorative, fotografii, înscrisuri valoroase, precum și cu o bibliotecă impresionantă. După căsătorie, Veturia Goga a renunțat la cariera artistică, la insistențele soțului, pentru a-i fi alături acestuia în activitatea politică. Octavian Goga a îndeplinit, pe rând, pozițiile de ministru al cultelor și instrucțiunii publice, ministru al cultelor și artelor, ministru de interne, prim-ministru pentru o perioadă scurtă de timp, a înființat Partidul Național Agrar (o grupare politică de orientare fascistă), cariera și demersurile sale politice fiind susținute de Veturia Goga, chiar dacă aceasta a rămas la Ciucea pentru a se îngriji de administrarea domeniului.

Înrudită cu familia Blaga din Lancrăm, Veturia Goga s-a manifestat „[…] într-un chip feminin și matern în același timp” față de mezinul acesteia, viitorul filosof și poet Lucian Blaga. În anii grei ai Primului Război Mondial, pe când acesta urma cursurile Institutului Teologic-Pedagogic Andreian din Sibiu, Veturia Goga s-a arătat preocupată de formarea tânărului Lucian Blaga, dar și de valorificarea primelor sale creații filosofice (primele materiale despre conceptele de „materie” și „energie” au putut fi publicate în paginile revistei „Convorbiri literare” datorită Veturiei Goga care deținea un pașaport valid și putea călători din Transilvania, spre Regatul României). În „Hronicul și cântecul vârstelor”, Lucian Blaga și-a prezentat ruda în următorii termeni, care dovedesc atât afecțiunea, cât și prețuirea de care Veturia Goga s-a bucurat în ochii acestuia: „[…] Veturia era în zenitul ființei. Cei treizeci de ani ai ei înfloreau în frumusețea ei matură, fascinantă, al cărei secret consistă mai ales în expresie și mimică. Ea își trăia viața într-un fel degajat, artistic, în izbitor contrast cu modul provincial și cuprins de complexe al celor mai multe dintre femeile cetății.

Vioiciunea spirituală, sănătoasă, plină de nerv […] au rotunjit în jurul ei un nimb ce așează în penumbră pe toate semenele ei din aceste ținuturi”. Cu siguranță, Veturia Goga a fost cea care l-a ajutat pe Lucian Blaga să treacă mai ușor peste perioada studenției sibiene, când a fost obligat să studieze într-un domeniu spre care nu avea aplecare (acesta a ales teologia din rațiuni pur pragmatice, studenții teologi, indiferent de confesiune, fiind scutiți de serviciul militar, de încorporarea în unitățile militare austro-ungare trimise să lupte pe fronturile Primului Război Mondial).
Legătura dintre Veturia Goga și Lucian Blaga a dăinuit până la plecarea prematură a filosofului din lumea celor vii. Conform relatărilor scriitorului Teohar Mihadaș, la moartea lui Lucian Blaga, Veturia Goga s-a numărat printre puținii care au venit la Cluj pentru a-și aduce un ultim omagiu, moment descris astfel: „Apoi, s-a strecurat în morgă o arătare neagră, gârbovă, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodită toată, de nu i se zărea decât nasul, și s-a așezat pe banchetă. Eu, în continuare, la căpătâiul mortului, în picioare. Arătarea întreabă: „Ți-e rudă?”. Eu răspund: „Nu”. „Prieten?”, reia dânsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei să stai lângă mine?”, mă roagă. M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga”, se recomandă arătarea. „Am vrut, continuă ea, să-l duc la Ciucea, să-l așez lângă Tavi…, dar el a ținut să fie înmormântat lângă părinții lui, la Lancrăm… Știi care i-au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit?”. „Nu”, îngâiam eu. „Cresc arborii din mine!”, grăiește pentru ultima dată vedenia și se duce”.

După moartea prematură a lui Octavian Goga, în anul 1938, Veturia Goga a rămas izolată pentru o scurtă perioadă de timp, după care a devenit o prezență activă în anturajul mareșalului Ion Antonescu. Datorită cunoașterii limbii germane, Veturia Goga l-a însoțit pe mareșal în timpul vizitelor sale în Germania, în calitate de translator, participând chiar și la întâlnirile pe care acesta le-a avut cu Adolf Hitler. Există voci care o acuză pe Veturia Goga de colaborare cu serviciile secrete sovietice, dat fiind faptul că după anii celui de-Al Doilea Război Mondial a fost achitată în procesul lotului Ion Antonescu și și-a putut păstra proprietatea de la Ciucea, speculație care, până în momentul de față, nu este susținută de mărturii și surse documentare valide. După instaurarea regimului comunist, Veturia Goga s-a dedicat conservării proprietății de la Ciucea, dar mai ales promovării memoriei lui Octavian Goga. În amintirea acestuia, a început construirea unui mausoleu impozant, în interiorul căruia, în anul 1958, a fost mutat mormântul poetului. Pe frontispiciul mausoleului, cunoscut ca „mausoleul iubirii”, încă se mai poate citi următorul epitaf: „Jur împrejur e largul care cântă/E soare-n cer, e sărbătoare sfântă/Și-n vremea ce mi-a amușit pământul/Fiorul păcii-n suflet mi se lasă/Eternități îmi flutură veșmântul/Simt Dumnezeu cum mă primește-n casă”. În anul 1967, Veturia Goga a donat domeniul de la Ciucea statului român, care i-a permis să locuiască în continuare pe proprietate și să se ocupe, în calitate de prim director, de organizarea unui muzeu memorial dedicat lui Octavian Goga.

Până la venerabila vârstă de 96 de ani, Veturia Goga a continuat să locuiască la Ciucea, să se ocupe de îngrijirea domeniului, de organizarea și conducerea muzeului memorial care începuse să se înfiripe în amintirea celui care a fost Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre”. S-a dovedit a fi o femeie extrem de riguroasă, pretențioasă, dificilă după părerea unora care i-au fost contemporani, nostalgică după vechiul statut. Nostalgia ultimilor ani este dovedită și de următorul episod anecdotic. În anii regimului comunist, un ziarist, dorind să realizeze un interviu cu aceasta, a călătorit la Ciucea, o parte a drumului până la domeniul Veturiei Goga fiind parcurs pe bicicletă. Ajuns pe domeniul castelanei, murdar și obosit, acesta a fost întâmpinat de un refuz categoric, urmat și de admonestarea: „[…] Eu sunt doamna prim-ministru. În fața mea te prezinți în cămașă și costum!”. Nu se cunoaște finalitatea demersului gazetăresc, dar episodul ilustrează perfect nostalgia care a învăluit ultimii ani de viață ai Veturiei Goga.

La Ciucea, pe domeniul transformat în muzeu memorial, în anul 1979, Veturia Goga s-a stins din viață. Ultimul drum a fost unul auster, fără lumânări și alai mortuar, însoțit doar de muzica pe care a iubit-o atât de mult pe parcursul vieții și la care a renunțat de dragul persoanei iubite. Conform dorinței sale, trupul neînsuflețit a fost așezat, întru eternitate, în „mausoleul iubirii”, alături de Octavian Goga. Astfel a ieșit din scena vieții castelana de la Ciucea, cea supranumită altădată „privighetoarea Ardealului”, o personalitate care încă nu este prezentată la adevărata ei valoare (uneori, din rațiuni pe care nu le voi detalia în cuprinsul acestui material, fiind prezentată chiar într-o lumină negativă, fiindu-i aduse acuze care nu au putut fi susținute cu probe concrete), o femeie mândră care, prin forțe proprii, a reușit să-și croiască un drum într-o lume dominată încă de bărbați, să-și găsească și să-și apere adevărata dragoste, să-și manifeste dragostea față de persoana iubită și la decenii după dispariția acesteia din viață.

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI