Ziarul Unirea

Omenirea, încotro?

Am fost în Libia în urmă cu 25 de ani, prin 1984 -1985. L-am însoţit pe soţul meu, medic chirurg care a avut contract de acordarea asistenţei medicale în acest stat. Deşi, la început, am fost doar simplă însoţitoare, după o lună şi jumătate, am fost angajată de probă şi apoi, definitv, de către statul libian. O raritate, căci, în general, însoţitorii nu aveau acest privilegiu. Am lucrat la Ministerul Sănătăţii din acea vreme şi am obţinut acel post pentru că ştiam multe limbi străine, pentru că ştiam „multe” în sensul că mă pricepeam, ca europeancă la protocol, cultură, traducere şi un pic de medicină. Am avut acel noroc de a câştiga nişte bani în plus (eu nefiind obligată să dau 90% din salariu statului român ca angajaţii noştri, căci eu eram în slujba statului libian).
Am plecat în Libia pentru că doream să scap de regimul restrictiv al lui Ceauşescu, pentru că voiam să văd ceva din lumea asta şi când am ajuns acolo, chiar am avut impresia că sunt liberă, mă refer la acea perioadă în care, în ţară nu aveam decât un singur canal TV (şi ştim cu toţii ce eram obligaţi să vizionăm, seară de seară). Acolo, Televiziunea şi Radio Tunis erau adevărate oaze de cultură. Spun Tunis, căci în comparaţie cu România, Gaddafi era şi el tot un fel de Ceauşescu, uneori mai „mic” alteori cu mult mai puternic şi chiar mai „dictator”. Dar asta am văzut-o abia mai târziu când „am fugit” în ţară. Da, uite că se mai află şi unii care au „fugit” în România. Dar să o iau treptat, să nu sar anumite etape. Deci, la început, abundenţa de mărfuri de calitate, „subţiri”, de marcă, din Libia, m-a făcut să cred că am nimerit în rai. Se ştie ce „penurie” de articole de lux era în România. Acolo tot ce era mai bun în lume în materie de lux şi eleganţă, aparate tehnice, articole de îmbrăcaminte, totul era adus din ţări ca Franţa, Anglia, Italia, Spania etc. Lumea îşi făcea concediul (mă refer la lumea medicală) în Tunis sau Malta şi jinduiam cu dor la acele clipe fericite când voi putea şi eu să văd Italia, Malta, Europa. Doar de-asta îmi părăsisem copilul şi părinţii şi sufeream cu toţii…                      Am muncit cu plăcere, aveam legături cu multe delegaţii străine care soseau la minister, cu mulţi medici străini, mai puţin cu poporul libian. Cu el avea contact zilnic soţul meu care vorbea araba. Eu vorbeam italiana şi engleza.Cu timpul însă am început să văd că existau numeroase restricţii: nimeni nu vorbea nimic rău de „senior” Gaddafi, spre deosebire de noi, românii, care… ştim bine ce vorbeam şi ce bancuri făceam despre Ceauşescu. Atunci am realizat că arabii vorbeau frumos despre conducătorul lor nu din dragoste ci din teamă.
Şi cum să nu le fie teamă când te trezeai cu el, nu se ştie în ce moment şi în ce loc. Aşa s-a întâmplat într-o noapte în spitalul din Gharyan când şeful grupului de români, un medic internist care era de gardă, pe la ora 3.00, s-a trezit faţă în faţă cu „senior” Gaddafi. Numai că doctorul nostru neavând de lucru, stătea la o ţigară pe hol, sprijinit de o masă. Gaddafi l-a certat rău de tot, spunându-i că statul libian îl plăteşte să muncească, nu să fumeze.
În Libia, se vorbea, în general, engleza. Eu ştiam franceza foarte bine şi ori de câte ori aveam delegaţii vorbitoare de franceză, un reprezentant de-al lor era pas cu pas în urma mea, în biroul meu, alături de mine, spunând că nu ştie franceza, dar mai apoi, l-am surprins fin cunoscător al limbii şi civilizaţiei din Hexagon. Îşi făcuse studiile universitare la Paris. Cred că oricine începe să se teamă în atari condiţii.
Libia îşi permitea ca acum 25 de ani să aibă specialişti străini în toate domeniile vieţii sociale şi asta costa mult. În Libia am văzut cea mai mare risipă de energie, orice fel de energie. Acolo, după ce te alimenta cetăţeanul de la pompa cu benzină, plictisit, nu mai închidea sursa de alimentare şi benzina curgea ore întregi pe drum, până la următorul conducător auto şi tot aşa… Acolo, ziua în amiaza mare, pe o căldură de cel puţin 40 de grade şi o luminiscenţă dureroasă pentru ochi, toate felinarele erau aprinse pe plajă. Şi aveau o plajă… o minune, dar asta e o altă poveste.
Libia era, şi cred că mai este încă, o ţară foarte bogată. Spre deosebire de noi, ei o duceau foarte bine, dar condiţia femeii în societatea lor era, pentru mine, cu educaţie europeană, cel puţin degradantă. Nu aveau voie să apară în faţa bărbaţilor cu chipul descoperit, nu aveau voie să fie în maşină cu un alt bărbat decât soţul sau eventual fratele. De multe ori un soţ avea patru soţii şi uneori chiar locuiau toate în aceeaşi casă etc. Se mai aplicau încă pedepse ca în Evul Mediu (biciuiri în piaţa publică sau chiar lucruri cu mult mai grave de care prefer să nu îmi amintesc).
Când am văzut săptămânile trecute ce se întâmplă în Tunis, apoi în Egipt, m-am gândit că va veni şi vremea Libiei. S-a ridicat o generaţie nouă de tineri care s-au născut sub regimul lui Gaddafi şi care tocmai din pricina lipsei de libertate de gândire sau exprimare nu mai suportă abuzurile unui om care de 40 de ani conduce poporul libian. Să nu uităm posibilităţile de comunicare de azi, internetul sau reţelele de socializare şi atunci… cine mai poate crede că tinerii se mai supun unor restricţii neconforme cu zilele în care trăim? Cine neglijează importanţa internetului şi se crede nemuritor sau preşedinte pe viaţă, aşa să păţească, cred că le sună bine multor lideri bătrâni ce se iluzionează că sunt şi iubiţi şi adoraţi şi atotputernici.
Nu pot spune decât că mă situez de partea celor care doresc să se exprime aşa cum simt, alături de cei care trăiesc în anul 2011 şi nu în plin Ev Mediu… Nu ştiu cum a fost regimul Mubarak, deşi am auzit că a fost dictatorial, dar Gaddafi chiar a reprezentat un regim hiperrestrictiv, nu numai pentru străini ci şi pentru libieni. Benghazi a fost şi este cel mai european centru cultural din Libia. Este şi mare centru universitar şi e şi normal ca acolo să fi început mişcarea lor de eliberare. Încă de acum 25 de ani, priveam cu admiraţie spre Benghazi: acolo era „bine”, acolo era libertate, acolo era Europa. Se aştepta mult de la Benghazi şi iată că, cel puţin din acest punct de vedere, nu există decepţii. Apoi, Benghazi era şi centrul adept al fostului rege Idris. Acolo nu s-a dat uitării modul în care acesta a fost înlocuit de către Gaddafi: li s-au transmis tinerilor, admiraţia şi nostalgia după vremurile „bune” din acea perioadă. În acest fel, Benghazi a devenit centrul opoziţiei faţă de acţiunile lui Gaddafi.
Comentatori francezi afirmă că la Tripoli armata e împărţită în două unii care sprijină guvernul, alţii care ţin cu populaţia. Şi că unii miniştri şi-ar fi dat demisia, părăsindu-l pe Gaddafi. Amnesty International pentru Franţa afirmă că nu există imagini de presă în direct ci numai ceea ce se poate transmite de ici colo, dar se ştie că, de duminică, Tripoli e centrul revoltei şi că numai într-o singură zi ar fi fost 200 de morţi. Ţărmurile italiene sunt inundate de refugiaţi clandestini. Italia îşi trimite trupe în sudul ţării  pentru a încerca cu disperare să  împiedice acest exod uriaş.
Reprezentanţii politicii europene îşi exprimă îngrijorarea, fie că s-ar putea crea un centru extremist islamist în această parte de lume şi atât de aproape de Europa, fie că măsurile luate de Gaddafi întrec orice limită. Însă ceea ce mă doare este duritatea răspunsului guvernului Gaddafi, sutele de morţi civili şi mai ales tineri.
Tinerii s-au revoltat dar tare mă tem că, în pofida atâtor morţi rezultatele nu vor fi pe potriva aşteptărilor. Dă Doamne să nu fie aşa, însă stau şi mă întreb: cât pot rezista tinerii fără arme, fără informaţii, dinăuntrul şi din afara ţării? Ba, mai mult, poporul e ameninţat cu un război civil de către conducători…şi atunci, ce pot face o mână de copii?
Se spune că are loc o baie de sânge împotriva manifestanţilor, că se trage din elicoptere şi că în unele locuri armata de desolidarizează de regim alăturându-se manifestanţilor. Eu cred că omenirea trebuie să facă ceva, presa trebuie să intervină. Ei, apropo de presa noastră: oare de ce tace? Ni se transmit nişte ştiri destul de anoste şi atât. Oare chiar nu se găsesc mijloace de a comenta evenimentele, de a ne informa? Sau…nu există decât o singură Mioara Roman (altfel, o femeie foarte inteligentă,cu bun simţ şi bine informată în legătură cu lumea arabă) care să ne ţină la curent cu tot ce se petrece în acele locuri? Dar focul se extinde la Maroc, Yemen sau Bahrein. Având în vedere faptul că Libia este furnizorul principal de petrol pentru ţări ca Italia, Franţa, Germania, se pune problema preţului barilului de petrol, în  actualele condiţii. Criza monetară va deveni oare o criză energetică şi dacă da, cine are interesul să producă atâtea schimbări în lume? Omenirea –  încotro?
Monica BORZA

Cine sunt stăpânii globali ai aurului negru

ELIT

lLibia este în top 20, cu 1,8 mil. barili pe zi
Principalii producători de petrol din lume în 2009 (milioane barili/zi)
Ţara/ Producţia
Rusia 9,9
Arabia Saudită 9,8
SUA 9,1
Iran 4,2
China 4,0
Canada 3,3
Mexic 3
Emiratele Arabe Unite 2,8
Brazilia 2,6
Kuweit 2,5
Venezuela 2,5
Irak 2,4
Norvegia 2,4
Nigeria 2,2
Algeria 2,1
Angola 1,9
Libia 1,8
Kazahstan 1,5
Marea Britanie 1,4
Qatar 1,2
Azerbaidjan 1,0
Indonezia 1,0
Sursa: U. S. Energy Information Administration
lBogăţiile subterane ale Africii: Care sunt cei mai mari deţinători de rezerve de petrol
Ţara Rezervele dovedite de petrol 2010 (miliarde barili)
Libia 44,3
Nigeria 37,2
Algeria 12,2
Angola 9,5
Sudan 5,0
Egipt 3,7
Sursa: U.S. Energy Information Administration

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419

Te-ar putea interesa și:

Mesaje de SFÂNTUL IOAN religioase: Urări și FELICITĂRI pe care le puteți trimite prin SMS de Sf Ioan Botezătorul

Mesaje de SFÂNTUL IOAN religioase: Urări și FELICITĂRI pe care le puteți trimite prin SMS de Sf Ioan Botezătorul Creştinii… Citește mai mult pe ziarulunirea.ro

Comunicat de presă: Aproape 2 000 000 de lei, bani nerambursabili pentru dezvoltarea Zonelor Urbane Marginalizate din Alba Iulia

Comunicat de presă             www.eeagrants.ro                                                                                                             www.frds.ro Programul ,,Dezvoltare Locală, reducerea sărăciei și… Citește mai mult pe ziarulunirea.ro

Mesaje de Sfântul Ioan amuzante. URĂRI şi FELICITĂRI haioase pentru prietenii care își sărbătoresc onomastica

Mesaje amuzante şi hazlii de Sfântul Ion 2021 • Urări şi felicitări haioase de Sfântul Ioan. SMS de Sfântul Ioan… Citește mai mult pe ziarulunirea.ro

7 ianuarie: Crăciunul pe rit vechi. Cum sărbătoresc ortodocşii pe stil vechi Naşterea Mântuitorului

7 ianuarie: Crăciunul pe rit vechi. Cum sărbătoresc ortodocşii pe stil vechi Naşterea Mântuitorului Crăciunul era sărbătorit pe 7 ianuarie… Citește mai mult pe ziarulunirea.ro

CODUL BUNELOR MANIERE: Cum să te comporți dacă ești invitat la o nuntă

CODUL BUNELOR MANIERE: Cum să te comporți dacă ești invitat la o nuntă Prilej de bucurie și emoție, atât pentru… Citește mai mult pe ziarulunirea.ro

MESAJE de Sfântul Ion HAIOASE. Idei de SMS -uri pentru prietenii glumeţi dar şi pentru cei îndrăgostiţi, care îşi aniversează astăzi onomastica

Mesaje de Sfantul Ioan haioase. Urărări și felicitări de Sfantul Ion hazlii care poti fi trimise prin SMS.  Texte amuzante… Citește mai mult pe ziarulunirea.ro

8 Comentarii

Cetatean 24 februarie 2011 at 15:53

M-am lamurit de ce sunt dictaturi,oare asa traiesc ca acum sute de ani?
toti ne punem intrebarea cine este in spatele revoltelor dar stim ca trebuiau sa aiba loc.
Bun articol,scris clar si la obiect.Am inteles mai bine cum e treaba pe acolo.

rodi 24 februarie 2011 at 15:56

eu cred ca petrolul din acea parte de lume e cauza la tot ce are loc acolo.Nu m-as fi dus in tara aia,nici atunci,nici acuma .Saracii romani

victor 24 februarie 2011 at 15:59

Asa era in Libia,si eu am fost la Gaddhafi.Era si bine si rau,dar clima era buna si marea era frumoasa si limpede.
E bine scris,parca as fi fost din nou pe acolo,mi-am amintit de toate.

felix dobre 24 februarie 2011 at 19:11

Chiar,ce-i cu presa noastra, lumea fierbe si ea se piaptana cu aceleasi penibile
scandaluri dambovitene.O mai astept pe monica borza si cu alte articole,in stilul
interesant cu care ne-a obisnuit.

emma 24 februarie 2011 at 20:42

Da,ne poate spune Monica Borza cum de pe timpul lui Ceausescu,cand nici pasarea nu iesea din tara,ea a plecat prin lume?ca asa am auzit ca nu se putea iesi numai daca erai cu ceva pe umeri sau dadeai spaga mare la aiai cu ceva pe umeri.Daca as sti si aceste lucruri,mai ca as crede-o ca i-a fost frica dar pana atunci,mai astept sa vad ce zice.
Si ma gandesc ca ar trebui inlaturati toti dictatorii din lume.Aici ii dau dreptate.
La intrebarea cu presa ca de ce nu zice mare lucru,pai vedeti ca ai nostri au treba cu vamesii si cu coruptii,dar chiar se va face ceva cu ei?eu nu cred.

Dan 28 februarie 2011 at 7:46

habar n-ai despre ce vorbesti. o gramada de romani au lucrat pe vremea lui ceausescu in Libia, Siria, Yemen, Angola si multe altele. era vorba de ceva ajutor fratesc pentru colegii comunisti de pe-acolo. si eu am lucrat in 80-82 la Homs in Siria si am prieteni care au lucrat in Angola si Yemen. asa ca se putea si fara sa fii cu grade sau sa le dai spaga la cei cu grade.

emma 24 februarie 2011 at 20:45

Sidaca a zis ca a fugit in Romania si era asa de greu acolo sa iesi din Libia,cum de a reusit?asta e alta mare nelamurire.Scria bine cineva la alt articol despre iubire, ca ceea ce se scrie in presa trebuie sa fie credibil.Ori,din acest punct de vedere,articolul sau e incomplect sau nu e credibil.Ce ziceti?

rodica 3 martie 2011 at 20:30

In vara anului 1983 am ajuns si eu in Libia, chiar in Gharyan, parintii mei lucrand acolo ca medici.D-na Borza, poate ca i-ati cunoscut- ei au plecat in 1985 de acolo. Amintirile din perioada aceea imi sunt inca foarte vii in memorie. Era un stat impietrit de groaza acestui dictator! Oamenii erau pur si simplu speriati, timorati. Eu, personal, nu cred ca libienii vor reusi sa-l schimbe pe Gaddafi fara ajutor din partea altor state.
Celor care nu au fost acolo le recomand sa nu comenteze decat dupa ce merg si lucreaza pentru arabi! Ei inca nu stiu ce inseamna sa ai un asemenea angajator si habar nu au la ce stress sunt supusi cei care lucreaza acolo.
D-na Emma, oare ce varsta aveti de va permiteti sa faceti asemenea comentarii? Pe vremea lui Ceausescu era cat de cat apreciata competenta profesionala iar cei mediocrii nu puteau aspira la contracte in strainatate. Nu ridic in slavi regimul trecut, dar ceea ce se intampla acum este anormal. Suntem, din pacate, unul din putinele state europene care stimuleaza nonvaloarea .

Comentariile sunt oprite