Măria Sa Doamna Elena Cuza, soţia Marelui Domnitor şi Reformator Alexandru Ioan Cuza

Paul Voicu - Primar 2020

S-a statornicit în simţirea şi cugetul poporului român ca, la 24 ianuarie a fiecărui an de după 1859, să se sărbătorească Unirea Principatelor Române, să se povestească la gura sobei în fiecare casă ţărănească despre domnitorul întregitor şi mare reformator Alexandru Ioan Cuza. Mulţi istorici şi scriitori au scris întinse pagini despre Cuza Vodă şi reformele făcute pentru modernizarea statului român, pentru fericirea poporului căruia i-a jurat în faţa Sfintei Treimi şi a ţelena si alexandru cuzaării să nu aibă în faţa ochilor decât binele şi fericirea naţiei române. Iar mari pictori ni l-au lăsat în nemurire ca pe cel mai frumos bărbat şi domn al ţării.
Despre Doamna Elena Cuza, s-a scris mai puţin, dar s-a scris… şi ce cărturari au scris despre una dintre cele mai iubite doamne din istoria noastră! Printre ei amintesc pe Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti. Din scrierilor lor se poate concluziona că Elena Doamna era întruchiparea bunătăţii, generozitatea simplă şi blândă, care făcea binele fără ostentaţie, că era modelul de devoţiune şi sacrificiu, pe măsura măreţiei domnitorului care l-a iubit cu atâta statornicie, până la sfârşitul vieţii.

Citeşte şi: 24 ianuarie 1859: Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza

ELIT

Era o copilă, când l-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza, reîntors la Iaşi după studiile la Paris şi care era invitatul şi sufletul întrunirilor date de boierii Moldovei. Alexandru era plăcut la chip, cu trăsături regulate, ce-i puneau în valoare ochii albaştri şi părul castaniu. De acest tânăr chipeş se îndrăgosteşte Elena, adusă între boieri de mama sa, Catinca, soţia boierului Rosetti din Săuleşti. Alexandru I. Cuza a îndrăgit-o pe adolescenta sfioasă, cu chip luminos şi, parcă presimţindu-şi destinul, vede în dânsa viitoarea Doamnă şi nu curtezană, ca cele multe ce roiau în jurul lui, şi cere neîntârziat mâna Elenei. Iar viitoarea Doamnă a Moldovei notează în carneţelul ei, cu coperţi de catifea, aflat azi la Muzeul Naţional de Istorie, următoarele: „Este ziua cea mai importantă din viaţa mea şi neuitat va rămâne în inima mea Alexandru. Iar acest buchet de flori Edelweiss îl voi păstra până la sfârşitul vieţii, ca pe cel mai pur simbol al iubirii”. Căsătoria are loc la 30 aprilie 1844, la conacul familiei Rosetti, din Săuleşti. Apoi, Elena îl urmează pe Cuza acolo unde-i sunt încredinţate slujbe administrative, care-l obligau să participe la anumite întruniri din capitală şi din alte localităţi. Aceste plecări şi lipsa repetată de la locuinţa lor din Galaţi o nelinişteau pe Elena, mai ales că n-au întârziat să-i parvină veşti despre doamne şi prinţese care roiau în jurul lui Alexandru, cerându-i sau oferindu-i favoruri. Uită toate acestea când zbuciumul anului 1848 o determină să fie tot mai conştientă de misiunea soţului ei şi chiar îi sprijină în taină atitudinile sale revoluţionare, împreună cu ceilalţi tineri patrioţi moldoveni. Iar când Sturdza Vodă îi arestează pentru a-i preda autorităţilor turceşti de la Măcin, Alexandru fiind rănit grav la un picior, Elena nu întârzie să le vină în ajutor. Tânăra soţie îşi vinde toate bijuteriile de familie pentru a răscumpăra sau, mai bine zis, pentru a-i cumpăra pe marinarii greci ce urma să-i predea pe revoluţionari autorităţilor turceşti. Alexandru apreciază prin multă dragoste gestul soţiei sale. Iar Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri o asigură că-i vor fi alături în momentele ei grele.

Momente grele au fost şi acelea când Elena Cuza află că nu poate avea copii, fiind rănită în sufletul ei şi de uneltirile răutăcioase ale doamnelor ce râvneau la poziţia şi favorurile soţului ei. Printre acestea se numără şi prinţesa Maria Obrenovici, o frumuseţe a Moldovei din acel timp.
Zbuciumul ei se topeşte şi capătă un sens bun când
Alexandru Ioan Cuza este ales la 5 ianuarie 1859 domn al Moldovei. Trăieşte evenimentul cu lacrimi în ochi, ascultând discursul lui Mihail Kogălniceanu care afirmă „că prin înălţarea lui pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţiunea română” şi îl îndeamnă să fie „bun şi blând, mai ales cu cei cu care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. Elena, în înţelepciunea ei, înţelege că era vorba despre ţărani pe care ea îi iubea şi cărora le înţelegea durerea. Mult s-a bucurat când Vasile Alecsandri şi Costache Negri i-au spus lui Cuza: ”Fii dar domnitorul ţăranilor”. Îndată după istorica zi de 24 ianuarie 1859, când A.I. Cuza este ales şi domnitor al Ţării Româneşti, înfăptuind-se Unirea Principatelor Române ca voinţă a întregului popor şi casa familiei Cuza devine un adevărat centru de comandă, Elena Doamna se străduieşte să fie un sprijin de nădejde soţului ei în reformele majore pe care Cuza şi le-a propus pentru modernizarea statului naţional.
Odată cu stabilirea capitalei la Bucureşti, Elena este conştientă de sarcinile pe care protocolul le impune şi cărora le face faţă chiar şi atunci când, constrânsă de etichetă, asistă nu o dată la spectacolul jalnic dat de admiratoarele celui care devenise domnitorul Principatelor. Se învinge pe sine folosindu-se de o maximă: poţi dejuca totul prefăcându-te că nu vezi, referindu-se desigur la provocările prinţesei Maria Obrenovici, care, prin graţii şi favoruri, a făcut multe victime. Aşa reuşeşte să îl seducă pe Alexandru Ioan Cuza care, pe cât era de uriaş în conducerea statului şi în reformele pe care le-a înfăptuit, pe atât de inconstant era în viaţa sa personală. În plus, Cuza s-a înconjurat şi de o camarilă rapace după îmbogăţire şi petreceri nu tocmai potrivite cu statutul lui, şi care erau puse la cale de aceeaşi prinţesă Maria Obrenovici.

Mihail David - 2020

Citeşte şi: Unirea cea mică de la 1859, un prim pas spre Marea Unire de la 1918

Elena Cuza, lovită crunt sufleteşte de această dramă sentimentală precum şi de trădarea unor liberali, este sfătuită de adevăraţii prieteni să nu cedeze acestei grele încercări deoarece pune în pericol atât pe soţul ei cât şi întreaga operă reformatoare de ridicare a statului naţional şi a poporului din sărăcie şi întuneric. Conştientă ea însăşi de acest pericol, decide să înghită şi această umilinţă şi rămâne mai departe lângă soţul ei, fapt ce o face şi mai iubită de popor şi de prietenii care le-au rămas alături. Însuşi Domnitorul îi este recunoscător iar prezenţa soţiei îi dă un nou elan în continuarea eforturilor reformatoare.

Elena Cuza uimeşte apoi întreaga societate când A.I. Cuza îl aduce acasă, la Ruginoasa, pe micuţul Alexandru, rugând-o să îl accepte ca și copilul lor. Doamna ţării acceptă fără să-i pună vreo întrebare şi, luându-l în braţe, îl dezmiardă cu numele de Lulus. Dar viaţa îi pregăteşte din nou o altă încercare: este nevoită să plece la Paris, unde sora ei murise, lăsând orfani doi copii minori.
La Paris citeşte enorm, intră în contact cu mari oameni de artă şi oameni politici, de a căror prezenţă şi apreciere profită pentru a-l sprijini şi din străinătate pe soţul său. Aflând de prezenţa sa la Paris, însuşi împăratul Napoleon al III-lea o invită la palat, făcându-i o primire aşa cum se cuvine unei principese domnitoare. Îi arată simpatia şi aprecierea ce i-o poartă domnitorului Cuza, pe care l-a sprijinit mult şi l-a încurajat în reformele sale. Tocmai de aceea, îşi exprimă convingerea că este imperios necesar ca principesa să fie în ţară, alături de domnitor. Revigorantă i-a fost această întâlnire cu Napoleon al III-lea, căci Elena Cuza se reîntoarce în ţară, eveniment despre care cronicarii vremii scriu: „a fost o bucurie în toată ţara când s-a aflat de sosirea principesei la Bucureşti, şi parcă s-a risipit toată ura şi vrajba din jurul domnitorului Cuza”. Şi tot ziarele vremii o descriu pe Elena cum, îmbrăcată elegant şi cu bun simţ, ascuzându-şi timiditatea cu un zâmbet binevoitor, a cucerit societatea capitalei, iar AI. I. Cuza era şi el bucuros de această metamorfozare a soţiei sale, care devenise mai sigură pe sine, mai puternică. Puternică a fost şi când, la scurt timp, Alexandru apare în faţa ei cu cel de-al doilea fiu, Dimitrie, şi o roagă să îi fie mamă şi acestuia, la care Elena îi răspunde: ”Eu îmi fac o datorie de suflet, tu îţi faci o datorie de sânge”. Tonul ei a fost plin de înţelepciune şi blândeţe.

Nu trecuseră nici trei săptămâni de la impunerea reformei agrare (1864), când ţăranii, aflând că domnitorul împreună cu principesa Elena se află la Ruginoasa, veniră să îi întâmpine, să le spună aşa: „Mare eşti, părinte a plugarului român. Ne-ai făcut dreptate, să trăiască Alexandru Ioan Cuza împreună cu buna doamnă Elena”. Iar Elena Cuza a înţeles atunci că faţă de frământările, curajul şi misiunea lui Alexandru, care făcuse fericiţi milioane de oameni, frământările ei erau egoiste, şi învăţă să îl iubească din nou pe Cuza Vodă. Într-adevăr, a făcut din aproape 2 milioane de ţărani clăcaşi tot atâţia ţărani proprietari şi cetăţeni. În cele 1.766.250 ha de pământ atribuite ţăranilor se aflau şi marile averi secularizate de la mănăstiri, de la călugării greci, de la turci, făcând ca această reformă să crească faima domnitorului în Europa. Dar tocmai această faimă şi reformă i-a adus şi mulţi opozanţi şi proteste din partea bisericii. S-a format astfel monstruoasa coaliţie, din care făceau parte chiar şi unii care l-au sprijinit în înfăptuirea reformelor. Astfel, Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, a fost obligat să abdice. A abdicat cu aceeaşi demnitate cu care a primit înălţarea lui pe tronul Principatelor Unite.
E drept să amintim fără teama de a greşi, că acum, la 156 de ani de la reforma lui Cuza, nimeni nu s-a mai gândit la ţărani, cu toate reformele care au urmat de pe urma cărora ţărănimea nu a tras foloase. De aceea s-a ajuns la acel nenorocit an 1907. Sau cu ce foloase s-au ales ţăranii după reforma din 1991 (Legea 18)? Nu au rămas ei de izbelişte? Nu a ajuns pământul lor, prin retrocedări frauduloase, să-i îmbogăţească rapid pe străini, pe decidenţii din ţară care, în scurt timp, au devenit marii latifundiari, plătindu-le pe slugile lor să prevestească pe la toate televiziunile că ţăranul este o specie care va dispărea? Cum nu vii tu, Cuza Vodă, să le închizi gura? Dar să revin.
În exilul său, domnitorul trădat şi detronat s-a stabilit lângă Viena, la Dobling. Dorul de ţară şi refuzul lui Carol I de a-i permite, din raţiuni de stat, să se întoarcă în Moldova, la Ruginoasa lui,
i-au şubrezit sănătatea, îmbolnăvindu-se grav de inimă şi plămâni. Elena Cuza i-a fost şi de această dată îngerul consolator prin îngrijire şi iubire.
Aşa s-a stins din viaţă, la numai 53 de ani, întâiul domn al Principatelor Unite. Cei care l-au detronat, Barbu Catargiu, Ion Brătianu, prinţul Ştirbei, la intrarea trenului mortuar în ţară nu au dat voie să se tragă clopotele, punând pază severă, mai ales la sate. Nu au putut împiedica însă mulţimea de oameni să fie prezentă la Ruginoasa, la înmormântare. Nu au putut împiedica nici Regimentul V infanterie care, in corpore, au tras salve de tun, ducând în locul clopotelor ecoul până departe în zări, pe colinele Moldovei. Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Dimitrie Gusti au înconjurat-o pe Doamna Moldovei, adresându-i cuvinte de îmbărbătare: „Venim să depunem înaintea Alteţei voastre expresia durerii noastre profunde. Ţara plânge un mare print, Alteţa voastră plânge un soţ iubit”. La care Elena, sfâşiată de durere şi oboseală, răspunde: „Singura mea consolare este că ţara întreagă confundă lacrimile ei cu lacrimile mele”.
După înmormântare, Elena Cuza rămâne la Ruginoasa pentru îndeplinirea datinilor creştineşti şi îngrijirea mormântului, apoi pleacă la Paris pentru ocrotirea celor doi fii de suflet, Alexandru şi Dimitrie, a căror sănătate şubredă necesita atenţie şi iubire. Ei mor de timpuriu iar Elena Cuza se întoarce în Moldova, iar puţina avere ce i-a mai rămas după căile spinoase pe care le-a parcurs o dăruieşte oamenilor săraci. De aceea va locui într-o casă modestă, dar curată şi veselă ca primăvara, dăruită de un om cu stare din Piatra Neamţ. Aici este vizitată de mari cărturari ai timpului, dintre care cel mai adesea Nicolae Iorga cu studentele Universităţii din Bucureşti.
Se stinge din viaţă la 84 de ani, după ce, cu puţin timp în urmă, participă la semicentenarul Unirii, căruia i-a dat binecuvântarea Sa, iar pe cei care o însoţeau cu respect şi dragoste i-a asigurat că primul domnitor al Principatelor „a fost cea mai desăvârşită simplicitate şi cea mai autentică Majestate. Nu greşelile l-au făcut să abdice, ci măreţele lui fapte. Trăiască România nouă!”.
Poporul a plâns-o ca şi pe soţul ei şi, în dangăt de clopote, a condus-o la mormântul din Săuleşti, lângă mama ei.

ing. Maria SUCHOV

Email: stiri@ziarulunirea.ro
Tel: 0258.811.419

1 comentariu

dan 23 ianuarie 2015 at 10:52

Mai stiu oare tinerii de azi aceste lucruri? In manuale se vorbeste de cu totul altceva. Ne este rusine sa recunoastem ca suntem romani. Ce istorie,ce Cuza. Ne negăm trecutul. Manelele,drogurile,trivialitatea ,nesimtirea ne conduc. Pacat de cei ce au murit pt. Ca noi să putem fi azi liberi.

Comentariile sunt oprite

Acest site foloseşte cookies! Continuarea navigării implică acceptarea lor. Acceptă Mai mult...