In memoriam Ștefan Dinică (20 august 1940 – 12 decembrie 2023)

In memoriam Ștefan Dinică (20 august 1940 – 12 decembrie 2023)

La despărțirea de scriitorul, jurnalistul și omul de cultură Ștefan Dinică, ne încearcă pe toți cei care l-am cunoscut un vădit sentiment de regret și tristețe! În siajul acestei vești, ivite în pragul sărbătorilor de Crăciun, când lumea însăși era cuprinsă de grijile momentului, rămâne amintirea unui intelectual rafinat, discret și ferm în opiniile sale, jurnalist cu experiență și prozator înzestrat cu har, un spirit ludic, în prezența căruia timpul se derula frumos, armonios, agreabil.

Întâlnirile noastre de la sediul Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România ofereau mereu ocazii de neuitat pentru toți cei prezenți, iar cei mai tineri erau copleșiți de generozitatea celor mai vârstnici și atmosfera de poveste se înfiripa ad-hoc, transportându-ne într-o lume numai a noastră, a scriitorilor. Din această lume descinde și Ștefan Dinică, născut în Siliștea-Gumești și adoptat de Alba-Iulia, oraș în care și-a desfășurat activitatea profesională și literară în ultimele decenii.

Conștientizăm cu durere gândul absenței scriitorului Ștefan Dinică din spațiul cultural albaiulian, însă avem convingerea că spiritul profund și analitic al autorului va trăi prin cărțile date tiparului de-a lungul timpului. Despre unele dintre acestea ne-am pronunțat la momentul apariției și vom adăuga mai jos câteva extrase (referitoare la două romane), care nuanțează o voce narativă cu personalitate și inflexiuni proprii.

La plecarea pe drumul cel lung al veșniciei, regretăm că nu am fost mai prezenți în viața omului Ștefan Dinică, mai empatici cu suferința care l-a încercat în ultimii ani și că nu am învățat încă lecția despărțirii… o lecție greu de însușit!

Adaug un gând de rămas bun din partea colegilor de la Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, precum și un cuvânt de îmbărbătare adresat familiei!

Requiescat in pace!

Citește și: Jurnalistul și scriitorul Ștefan Dinică a încetat din viață la vârsta de 83 de ani

• „Amiaza iubirii„ este şi un roman al tranziţiei postrevoluţionare, surprinzând rapiditatea cu care personajele se angrenează în noi preocupări, frumoasa Reta Ispas face comerţ cu produse din Turcia şi, la un moment dat, se căsătoreşte, fără explicaţie, cu un turc; Gogu Vlad îşi găseşte o nouă vocaţie, cea religioasă, şi împarte cu febrilitate broşuri pe străzi, iar Dodo Leonidas se gândeşte să-şi recupereze casa pierdută prin naţionalizare.

E rândul comuniştilor ardenţi să trăiască drama dislocării din posturile, şi unii chiar din locuinţele burgheze în care se instalaseră cu nonşalanţă. O febră a schimbărilor cuprinde societatea românească, însuşi comportamentul oamenilor se modifică sub presiunea vitezei capitaliste şi acest aspect este bine surprins în roman. „Locuiesc în acelaşi cartier? Profesorul nu era interesat de răspuns, este posibil, de ce nu? Dar cum se face că nu s-au mai întâlnit, la metrou, la BIG, pe alei. Nu era obligatoriu, trec săptămâni şi nu îţi vezi vecinul de bloc, ştii că mai trăieşte doar după mirosul de tocană sau după cum trage apa la WC. Te simţi singur în aglomeraţie, ghionturi şi transpiraţie, atâta comunicare există”. (p. 276)

Într-un registru complex al gesturilor umane fundamentale, eroii romanului evoluează, mulându-se pe un timp, el însuşi aflat în schimbare. Acest univers trepidant, coleric îi dezvăluie personajului-narator multiple faţete, permiţându-i astfel să le comenteze, să le înregistreze în felul său propriu, ceea ce face textul şi mai credibil (ezitările, autoironiile, nehotărârea sunt tipice omului). Discursul narativ se nuanţează prin ecoul reflexiv al întâmplărilor, redat de vocea personajului-narator, o voce a interiorităţii ce schimbă adeseori registrele stilistice, luminând uneori á rebours gesturi, simţiri şi chiar cuvinte. Este, în opinia noastră, o trăsătură specifică prozelor lui Ştefan Dinică, autor ce-şi oferă libertatea de a se îndoi uneori, de a ironiza sau a se autoironiza, de a privi calm şi lucid spectacolul vieţii sau pe cel al ficţiunii, când e cazul.

Cu naturaleţe, „amiaza iubirii” se reinstalează în finalul romanului, fără a înlătura totalmente neliniştea protagoniştilor, ci mizând mai mult pe taina fericirii ce începea să se întrezărească. De aceea, „lacrimile udă genele când nu te aştepţi şi, mai ales, atunci când nu ai vrea. Au sinceritatea lor”. (p. 298) .

• Noul roman al scriitorului albaiulian prin adopţie, Ştefan Dinică, atacă, după două decenii şi ceva, aceeaşi mult discutată Revoluţie din decembrie 1989. După cum se poate vedea, tentaţia acestui subiect rămâne încă vie şi abordarea lui nu poate fi decât una în cheie proprie, ferită de binecunoscutele ipoteze. Optica epico-analitică în care autorul surprinde „Mişcarea„ (Editura „Unirea”, Alba Iulia, 2013), se canalizează asupra unor aspecte ce ţin de zona relaţiilor sociale, de componenta comportamentală şi psihologică a celor care, direct sau indirect, scriu o nouă pagină în istoria naţională.

După ce au curs cantităţi considerabile de tuş şi cerneală pe tema Revoluţiei române din decembrie 1989, subiectul ar putea părea perimat, dar nu într-o carte de beletristică, unde ficţiunea concurează cu realitatea. „Mişcarea” devine sinonimă cu „Revoluţia”, asupra căreia percepţia rămâne în continuare difuză, căci orice demers de aflare a adevărului a rămas de-a lungul anilor împotmolit încă din matcă. Aşadar, impresia generală este una de simplă mişcare, înlocuire, schimbare parţială şi de suprafaţă, cu atât mai dureroasă cu cât ea înghite în neantul efemer chipul unor martiri, visători de libertate.

De la primele pagini, romanul transmite printre rânduri gândul amar al inutilităţii jertfei, al unor atitudini fără justificare în fapte. Găsim şi de această dată în prozatorul şi publicistul Ştefan Dinică observatorul atent şi lucid, scriitorul care ştie să prindă în cuvânt realitatea, respectiv momentul de maximă tensiune şi tulburare al Revoluţiei.

• Romanul începe în forţă, tocmai când o serie de lucruri păreau să scape de sub control, în zilele fierbinţi ale Revoluţiei, când pe străzi gloanţe misterioase încă intersectau trecătorii prinşi în „mişcarea” febrilă a libertăţii de opţiune.

Numai că speranţele unora se năruiesc repede, încă înainte de a se fi conturat pe deplin, aşa cum este în cazul studentului Cristi, împuşcat mortal în gât.  De fapt, „Mişcarea” generală conduce mai intâi spre dezordine (greu de restabilit ulterior), spre un haos total, generat de vocaţia distructivă a mulţimii revoltate, se sparg magazine, cârciumi, se devastează clădiri şi instituţii (Primăria, Miliţia ş.a.), se ard biblioteci şi documente întregi, iar geamurile se fac ţăndări într-un spectacol asurzitor, greu de evaluat.

Viaţa sare de pe şine, spitalele sunt pline de răniţi, copiii nou-născuţi nu pot fi înregistraţi, nu au unde, căci nu mai există primar, nu mai există primărie, iar miliţienii au fugit şi ei, alungaţi de frica răzbunării. Revoluţia nu mai era doar la televizor, ea intra năvalnic în fiecare casă, se răspândea pe străzi odată cu ninsoarea, lua vieţi, dar aducea libertate şi portocale.

Ştefan Dinică relatează cu agilitate şi în forme expresive momentele fierbinţi ale Revoluţiei, cartea sa purtând memoria istorică în ţinutul unor poveşti bine rostite. Discursul său se eliberează de banalitate, se comportă firesc şi totuşi aparte, îşi păstrează tonul narativ şi atunci când trece de la un personaj la altul şi nu lasă loc sincopelor. Construcţia romanului este, din acest motiv, foarte bine amplasată, experimentând un fel de ascensiune inversă, în sensul în care evenimentele exterioare se răsfrâng ulterior înspre spaţiul de intimitate (o psihologie a intimităţii).

Între inutilitate, dezamăgire şi speranţă, se trasează conturul unei lumi, predominant urbane, risipită în apartamente minuscule („Dacă ar sta în ele cei care le-au făcut…”), visând în limite autoimpuse, aşa cum fusese învăţată de ani grei. Atmosfera revoluţionară, strigătele, suspansul, neliniştea generală sunt contracarate parţial de câteva poveşti de dragoste şi succes, derulând aventura unor întâlniri şi propuneri noi.

• Discursul epic se păstrează în zona confesiunii totale, nedisimulate, înregistrând cu sinceritate întrebările ori stângăciile personajelor, ezitări, frământări, îndoieli sau gânduri nerostite. Evenimentele sunt bine creionate şi viguros ţinute sub control, lăsate la momentul potrivit să se desprindă de nucleul narativ şi să facă o buclă în text, aducând completări şi perspective noi. Registrele stilistice mixează elementul colocvial cu cel literar, într-o cvasi-sobrietate de percepţie. Unele replici sunt memorabile, stimulând spontaneitatea şi impresia de viaţă reală, clocotitoare, pasionantă.

În romanul „Mişcarea”, Ştefan Dinică reconfigurează o lume, aşa cum apărea ea într-un moment-cheie al istoriei naţionale, fără a elimina pretenţiile canonului tradiţional şi dând curs unei noi provocări: transformarea unei experienţe reale într-una narativă. Experimentul izbuteşte, iar textul prinde viaţă la rândul său.

Monica GROSU

---

Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI

---

---