Rămâi conectat

Ştirea zilei

FOTO| Povestea mișcătoare de viață a unui tânăr din Alba, care a trecut periculos pe lângă moarte de mai multe ori și a supraviețuit ca prin miracol

Ziarul Unirea

Publicat

în

Povestea mișcătoare de viață a lui Ciprian Sîrca, un tânăr din Cugir, județul Alba, care a trecut periculos pe lângă moarte de mai multe ori și a supravițuit ca prin miracol

Oare cum e să te întorci din moarte? De două ori? Cum e să fii încercat la limită și, prin ceva miracole nebănuite, să supraviețuiești? Cum e atunci când deschizi deodată ochii după săptămâni întregi de comă și tot ce vezi e un tavan cu un neon? Te întrebi oare cine ești și crezi că lumea toată e un tub de neon.

Cum e când aerul zilnic încărcat de praf și noxe al orașului, cel pe care îl disprețuiești atunci când îți amintești că există, să ți se pară deodată cel mai prețios lucru? De fapt, cum e când toată perspectiva asupra lumii și vieții ți se dă peste cap? Și nimic nu mai e ca înainte, ci este, paradoxal, cu mult, mult mai frumos?

Aceasta e povestea lui Sîrca George Ciprian din Cugir, (de unde vine și numele lui de scenă – Koogir), iar dacă, vorba lui, povestea aceasta va inspira și doar pe 1% din cei care o vor citi, nimic nu a fost în zadar.

E cea mai mișcătoare poveste de viață auzită în ultima vreme, o poveste care a trecut atât de periculos de aproape de moarte, încât e imposibil să nu te facă atent. E imposibil să nu-ți ridice la fileu toate acele întrebări adânci, de care ne ferim zilnic cu grația unor toreadori, fluturând cape roșii, făcând piruete grațioase în arenă, de parcă am fi invincibili și nemuritori.

”Copilărie relativ normală, mai puțin divorțul părinților. Trăiam cu mama și sora mea într-un oraș mic, lipsit de perspective. Simțeam progresiv cum nu mai aveam stare, aer. Îmi plăcea școala, mai ales științele, istoria, limba română, doar că uram sistemul – reproducerea mecanică de informații, tezele în date fixe, prezența obligatorie. Toate acestea nu făceau decât să zgândăre rebelul din mine.

Tatăl meu trăia pe atunci la Roma, muncind în construcții. În clasa a zecea am lăsat totul și am plecat. Voiam la loc larg, în lume. Habar nu aveam că treaba asta are un preț. Și când m-am trezit cărând zile în șir saci de ciment cât greutatea mea până la etajul patru, am înțeles că nu va fi parfum. Seara adormeam cu farfuria de paste pe piept, după ce schimbam trei propoziții cu tata. Era, într-adevăr, brutală libertatea.

Între timp, primeam de acasă vești de adolescenți necopți – cum e în liceu, ce-a mai fost pe la discotecă, ce fată și-a mai vopsit părul, chestii de-astea. M-au apucat nostalgiile și m-am întors pentru câteva luni, dar m-am sufocat foarte rapid. Iubeam orașul, dar nu era să mă îngrop acolo. Am plecat iar, de această dată știind că e pentru totdeauna.

Am luat totuși câteva lucruri cu mine, săpate în piele – numele orașului, profilul iubitei mele Camelia, portretul mamei mele din clasa a zecea, primul lucru pe care-l vedeam în tabloul de pe perete, când mă trezeam în vacanțele fericite de vară din casa bunicilor din Sălaj.

Au urmat peregrinările clasice ale unui tânăr român rătăcitor prin lume, dispus să facă orice munci, să înghită umilința de a fi străin, învățând limbi noi, un om mereu în mișcare, mereu în căutarea locului ideal, unde se poate face un ban mai bun: Muenchen, Madrid, Marbella, Gran Canaria, iar Roma. Și în cele din urmă, Statele Unite, ultima haltă.”

Cum de-ai ajuns în State, prin ce miracol?

”Aveam un dosar bun, știam să fac multe și m-am calificat în ceva program de muncă. Doar că muncă însemna pus acoperișuri, iar eu aveam rău de înălțime. Iar cei 15 dolari pe oră promiși s-au dovedit a fi 10. Când i-am întrebat pe șefii mei de neconcordanța contractuală, au zâmbit și mi-au spus: ‘Welcome to America‘. Știam că urmează un nou început, la fel chinuitor.

Problemele mele au început în urmă cu 10 ani, la Chicago, orașul unde locuiesc și azi. Am făcut diverse munci, iar cu vremea, după taximetrie, am devenit șofer de tir. Conduceam cea mai mare chestie existentă pe șosele, un așa numit Eighteen Wheeler Truck, o namilă cu 18 roți și mulți cai putere, generoși cu adrenalina. Făceam curse de pe o coastă pe alta a Americii și lumea părea a fi a mea.

Puține lucruri te pot face să te simți mai puternic decât un tir american, care pare ușor de condus pe autostradă, însă necesită o precizie chirurgicală atunci când trebuie să-l dai cu spatele în locuri înguste, la rampele de încărcare.

Pe vremea aceea, credeam că am totul sub control: viața mea, soția mea, sporturile mele pentru care făcusem o obsesie atât de mare, încât am fost în stare să dau 5000 de dolari pe o bicicletă. Trăgeam de fiare, făceam fitness, mountain bike și tocmai mă convertisem la noua mea religie: jiu jitsu brazilian. Eram ceea ce se cheamă un adrenalin junkie, un dependent de mișcare, de adrenalină, obsedat de un corp perfect.

Acum, dacă mă uit înapoi, mă îngrozesc când realizez ce tip nasol eram: egoist, atotștiutor, pus pe scandal. Nu eram neapărat genul arțăgos, gata să înceapă o bătaie, dar îmi plăcea teribil să o termin. Abia așteptam o scânteie. Abia așteptam să adorm pe careva.

Între timp, mă luam la harță cu mine însumi. Ca să mă vindec de răul de înălțime, am urcat cu bicicleta pe un munte celebru din Moab, Utah, doar ca să privesc o mie de metri în jos. Apoi am sărit cu parașuta de la 3000 de metri, ca să știu o treabă, pentru totdeauna.

Totul părea să meargă ca uns până în 2009 într-o noapte când, pe la 3.30, mă întorceam acasă rupt de muncă. Făceam taximetrie și conduceam un Ford Crown Victoria, o mașină uriașă, de 2 tone jumate, fostă mașină de poliție convertită în taxi. Tot ce îmi doream erau un pat și un somn fără vise. Fără centură, rulam egal pe autostradă cu 80 de mile pe oră. Așa am dat peste ultimul lucru pe care ți-l poți imagina pe banda de viteză a unei autostrăzi americane: două faruri venind din față. Zbang!”

Nu se poate… Totuși, de ce fără centură?

”Eram prea obosit să mi-o mai pun. Impactul frontal a adus și acel somn fără vise, la care tocmai mă gândeam. Am aflat abia după o săptămână ce s-a întâmplat. Erau două fete de 19 și 16 ani, surori. Ori erau drogate, ori băute, cert e că intraseră invers pe autostradă. Fata cea mică a murit pe loc, iar cealaltă a primit o condamnare pentru ucidere din culpă.

Eu m-am ales cu 14 copcii pe scalp, încheieturile mâinilor tumefiate și genunchii praf. Însă nimeni nu înțelegea cum de am supraviețuit. Noroc că mașina avea airbag. O vreme am simțit că trăiesc în prelungirile propriei vieți, ca la fotbal.

Au urmat doi ani de chin cu recuperarea. Sistemul american de asigurări pune presiune pe medici să opereze, nu să umble la chestii romantice gen săruri, electromagneți și fizioterapie. Ori eu studiasem enorm pe net despre cum stă treaba cu genunchii și eram dispus să încerc orice altceva, în afara bisturiului.

Medicul meu însă, o ținea pe a lui cu operația. Și nu mi-a semnat asigurarea pentru medicina alternativă, știind că pierde în jur de 30.000 de dolari la un singur genunchi. M-a mai și amenințat, jurându-se că în doi ani voi rămâne olog.

A trebuit să-mi plătesc tot tratamentul din banii mei, noroc că aveam ceva economii puse deoparte. Apoi a intrat în scenă Răzvan, un prieten amator de triatloane și Ironman. El m-a motivat enorm, mi-a dat o încredere neștiută în mine. M-a provocat să mă apuc de alergare. Și a propus să alergăm împreună maratonul de la Chicago.

Iar după fix doi ani, după o pregătire de cel puțin 6 luni, l-am alergat, cu genunchii ăia fără speranță, care mă dureau ca naiba primii 5-6 km. Se zice că primul maraton nu-l faci sub 6 ore. Eu l-am terminat în 4 ore și 3 minute. Iar primul drum l-am făcut direct la cabinetul acelui medic. I-am arătat medalia și i-am reamintit cine sunt – ăla handicapat, care n-o să mai umble în veci. Și mă tem că i-am mai zis ceva nasol legat de mama lui, înainte de a trânti ușa și a pleca.”

Să ne întoarcem acum la povestea de la început, cea cu tirul și motorul.

”Cum ziceam, neastâmpărul, adrenalina, acțiunea – asta e o combinație riscantă de elemente. Trecuseră 5 ani în care am avut timp să uit trauma, să mă recuperez aproape total, să mă întorc la sporturile mele.

Mi-am luat un Ducati, un speeder foarte puternic, ca să am cu ce mă distra în vacanțele de la Cugir. Știi coloana aia infinită de la ieșirea din Alba Iulia? Nimeni care are un motor de viteză nu stă bleg ca o găină în traficul ăla. Era noapte și deodată m-am trezit pe un drum prea îngust între două tiruri prea mari. În loc să frânez, am accelerat. În loc să sfârșesc sub roțile celui din dreapta, am ales să-l ocolesc pe stânga pe cel care venea din față. Mare greșeală. L-am luat în plin. Și s-a făcut iar noapte neagră, fără vise.

Iar după luni de zile, am aflat bucata lipsă din filmul vieții mele, derulat înapoi. Martor la accident a fost asistenta dintr-o ambulanță prinsă, ca norocul, în acel trafic. La nici un minut după accident, femeia aceea, prezentă acolo printr-un miracol absurd, mi-a salvat viața.

Traheea îmi era blocată de sânge fiindcă o coastă îmi perforase plămânul. În câteva minute, dacă nu m-ar fi intubat, m-aș fi sufocat – încă un motociclist donator de organe, mort pe șoselele patriei. Tot ea a chemat o altă ambulanță, care să aducă sânge și oxigen. De la Alba m-au dus la Târgu Mureș. A urmat o comă profundă și constatările: vertebre fisurate, coaste rupte, urechea internă praf și cel mai grav, patru hematoame pe creier.

Aveam 35 de ani și speranța mea de viață atârna de un fir de păr. Sorei mele medicii i-au spus că am 1% șanse de supraviețuire și, în cel mai fericit caz, voi fi legumă pentru restul vieții. Se moare lejer dintr-un singur hematom pe creier, iar eu aveam patru. Doar că, tocmai înainte de operație, s-a întâmplat ceva miraculos, rarisim: creierul a început să resoarbă de la sine sângele. Progresiv, presiunea craniană a scăzut.

După o vreme, altă minune – am început să respir singur. Apoi alta – m-am trezit. Și am văzut iar neonul de pe tavan. Am constatat că sunt viu. Doar că nu știam cine sunt și câți ani am. În schimb, în săptămânile de comă, vertebrele se sudaseră perfect, deci nu eram nici paralizat, nici legumă.

Încet, foarte încet, ca dintr-o noapte foarte lungă, am început să ies, bâjbâind, la lumină. Slăbisem vreo 30 de kile și 4 luni de zile le-am petrecut într-un scaun cu rotile cu gândul: ‘Nu, asta nu e viața mea, asta va trebui să se schimbe‘. Doar că uitam rapid de promisiunea asta – memoria de scurtă durată mi-a fost afectată mai bine de 2 ani. Dacă mă întrebai la ora 5 ce am mâncat la 3, nu știam.”

A urmat, bănuiesc, o lungă poveste cu recuperarea…

”O experiență teribilă. Dar totuși, cât de plină de speranță. Să-ți recucerești propria viață după ce aproape te-ai întors din moarte. Să reînveți să te înșiretezi, să faci din cele mai banale gesturi o victorie. Apoi toți oamenii minunați care au stat lângă mine, cei cu care am făcut sute și sute de ore de fizioterapie. E o listă lungă de oameni cărora le sunt recunoscător.

Au fost luni de zile de depresie și tentative de renunțare. Nu uit cum mă uitam câte o jumătate de oră la pantofii de sport și nu aveam tăria să mă încalț și să plec înspre o nouă zi de kineto, care știam că mă va stoarce de toate puterile. Strângeam însă din dinți și plecam.

Drept urmare, acum, fizic simt că sunt mai bazat decât înainte. Pot face mai multe flotări și mai multe tracțiuni decât făceam. Marea problemă care a rămas este cu echilibrul. Nu mai pot înota, alerga, pedala. Durează ani de zile până corpul înțelege că urechea sănătoasă trebuie să preia handicapul celeilalte și să re-echilibreze totul. Dar cred și sper și lupt zilnic. Nu e chiar atât de simplu să-ți ceri viața înapoi.

Iar în ziua în care voi fi bine, n-o să mă mulțumesc cu un semi, ci voi alerga un ultramaraton.”

Bun și acum îți ocupi toată vremea cu recuperarea, cine te întreține?

”Da’ de unde… Mi-am reluat viața, de unde o lăsasem. Conduc iar bestia aia de Eighteen Wheeler Truck, chiar dacă i-am păcălit pe americani la testele anuale de aptitudini. M-am prefăcut faultat la fotbal, i-am îmbrobodit că n-am nimic, de fapt. Acum nu mai pot ține volanul cu mâna stângă cum făceam de obicei, dar asta nu mai știe nimeni. Mă descurc miraculos de bine în rest.

Iar cu sporturile, m-am readaptat. De la sporturi de contact am trecut la ceva foarte interesant – Calisthenics se cheamă. Folosești greutatea corpului tău și atât, nu mai trebuie să încarci bara de greutăți la sală, privindu-te în oglindă, ca un păun. Dacă te crezi bun, fă genuflexiuni într-un picior sau flotări într-o mână. Sau fă azi mai multe tracțiuni decât ieri.

În plus, am descoperit câțiva oameni care m-au motivat enorm să continui, să am încredere în mine. David Goggings e unul dintre ei. Un tip de vreo 150 de kile, mare amator de gogoși și fast food care, într-o bună zi, își ia și el viața înapoi și devine unul dintre cei mai cunoscuți atleți ai Americii de azi. ‘Can‘t Hurt Me’ a devenit o carte cult pentru mine. O ascult mereu când conduc. De fapt, ascult multe cărți motivaționale, de știință, învăț mandarină, îmi țin creierul mereu ocupat.

Apoi l-am descoperit pe Tibi Ușeriu, ascultând podcastul Andreei Esca. Am citit cartea lui, care m-a răvășit. Am înțeles că totul poate reîncepe cu primii 27 de pași. Mi-am dorit enorm să-i strâng mâna și să-i mulțumesc personal, fiindcă mi-a făcut mult bine, fără să o știe. M-a primit la el la Tășuleasa și, în loc de 5 minute, am stat 3 ore la povești, am legat o prietenie.

Acum visez ca, într-o iarnă aspră, să mă invite în copca lui, să bem o cafea. E o minune a vieții să poți bea o cafea cu un prieten care te inspiră.”

Dacă, printr-o minune ai putea, ai schimba ceva? Ai umbla la trecut?

”Poate cineva să dea timpul înapoi, să retrăiască o anume scenă din film, să mai tragă o dublă? Poate în filme, dar nu și în filmul vieții. Dar să zicem că, prin absurd, aș putea. Află că nu aș schimba nimic, dar absolut nimic. Nici scena cu impactul frontal pe autostradă, nici izbitura cu capul de tir.

Din aceste două șocuri aproape fatale m-am trezit și m-am trezit alt om. Când mi-am revenit cât să pot judeca iar și am pus lucrurile cap la cap, mi-am dat seama că nimic, nimic nu a fost întâmplător. Am realizat că, practic, sunt victima fericită a unor minuni înșirate pe o sfoară.

Unii prieteni îmi spun: ‘Băi, Cipri, tu chiar te-ai lovit la cap.‘ Chiar așa e – acum văd totul diferit, simplificat, curat. Lucrurile toxice nu mă mai ating. Primesc totul ca pe un cadou nesperat. Mă bucur de lucrurile mărunte pe care, de obicei, le luăm de-a gata, de parcă ni s-ar cuveni. Am învățat să prețuiesc tot ce mi se oferă, la adevărata valoare.

Ca să nu mai zic că mi-am regăsit tatăl pierdut după o pauză de 13 ani. Victor mi-a redevenit, în urma acestui accident, cel mai bun prieten. Ne iubim și ne prețuim azi cum n-am făcut-o niciodată. Pentru așa ceva, poate chiar merită să intri cu motorul într-un tir.”

Cu înțelepciunea asta a ta de pe urmă, la ce ai rezuma esența vieții ?

”Aerul pe care-l respiri, lumina pe care o vezi și pământul pe care îl calci – acestea trei sunt suficiente. Având acces la ele, poți fi mulțumit. Orice altceva este un dar. Când vin în România și aud același cor de bocete, îmi vine să râd și să plâng deopotrivă: pâinea e prea neagră, conducătorii țării sunt corupți, pensiile-s prea mici, furtul e prea mare, seceta e lungă, plouă prea mult…

Serios? Terminați cu tâmpeniile, oameni buni. Sunteți bine, sunteți fericiți, aveți de toate, doar că fericirea asta e prea la îndemână, n-o mai vedeți de tot soiul de probleme inventate. Închideți televizoarele și priviți seara un apus de soare.

În spital fiind, vreme de luni de zile m-am întrebat dacă o să mai văd vreodată un apus. Luni de zile m-am întrebat dacă o să mai umblu desculț prin iarbă. Sau dacă o să mai beau o cafea dimineața cu un prieten, așa cum fac oamenii normali. Când ai astfel de dorințe banale, nimic nu mai poate fi ca înainte.

Pe deasupra, cred cu tărie că nimic nu e întâmplător. Totul are sens, se leagă. Trebuie doar să deschizi ochii. Habar n-ai cât de multe poți afla despre tine însuți contemplând îndelung un neon pe un tavan. De acolo, din lumina aia rece, coboară tăcut înțelepciunea, te învăluie și te face alt om.”

Sursa: pressone.ro


Secțiune Știri sub articolul principal

Urmăriți Ziarul Unirea și pe  GOOGLE ȘTIRI



Publicitate

Știri recente din categoria Ştirea zilei

Ştirea zilei

LOCURI de MUNCĂ în județul Alba, la data de 19 MARTIE : 455 posturi sunt disponibile în Alba Iulia, Aiud, Câmpeni, Ocna Mureș, Sebeș și Teiuș

Ziarul Unirea

Publicat

în

LOCURI de MUNCĂ în județul Alba, la data de 19 MARTIE : 455 posturi sunt disponibile în Alba Iulia, Aiud, Câmpeni, Ocna Mureș, Sebeș și Teiuș Persoanele interesate să ocupe un loc de muncă pot viziona ofertele accesând www.anofm.ro, selectați AJOFM Alba, secțiunea Persoane fizice – Locuri de muncă vacante sau se pot prezenta la […]

Citește mai mult

Secțiune ȘTIRI RECENTE CATEGORII

Actualitate

Știrea Zilei

Curier Județean

Politică Administrație

Opinii Comentarii

Secțiune Articole Similare

Articole Similare

Copyright © 2004 - 2024 Ziarul Unirea